Alice Iancu
“Istoria
e facuta ca, dupa invatamintele ei, sa cladim viitorul, pe baze care sa nu mai cuprinda nimic din pacatele trecutului. Suntem la o cotitura a istoriei, in care societatea omeneasca tinde a se aseza pe temelii noua. Ideea de dreptate, pentru care secolii au crucificat atatea credinte si au sacrificat atatea valori, pare a fi aproape de realizare.Toti cei de-un neam si o lege se vor aduna laolalta, toti obijduitii de ieri, din cele mai intunecoare unghiuri, sunt trasi la lumina pentru a-si spune nevoia si cuvantul asupra obladuirii viitoare, ale carei hotarati vor cadea deopotriva pe umerii tuturor. Bunurile morale ca si cele materiale vor inceta a mai fi un apanaj: dreptul la pamant, dreptul la functiuni, dreptul de vot obstesc e un fapt indeplinit. Pe aceeasi suprafata de pamant, toti cati se bucura de aceeasi lumina, pot alcatui, prevedea, hotari tot ce-i priveste, vor putea dispune de soarta lor, cum vor crede.O singura categorie, indeosebi la noi, ramane stinghera, nechemata, necercetata; nu-si poate spune pasul, nu poate lua nici o masura, nu poate hotari nici o schimbare in propria ei nevoie: aceasta este femeia.” Calypso Botez:"Femeia in legislatiunea romana", 1919.
Am invadat si semnificatia acestei zile. O vad si pe asta tot feminist. Ca si cum as putea de 1 Decembrie sa ma trezesc si sa imi spun “Azi iau o pauza, sunt romanca, nu feminista”. Ca si cum intre feminism si patriotism ar exista o fractura. Daca exista, nu o simt. Deloc.
Nationalismul este insidios: el incatuseaza simboluri pentru ca apoi sa strige aprig pentru acceptarea lor, de catre toti. Cum sa scrii feminist despre 1 decembrie? Cum sa scrii despre drepturile femeilor calcate in picioare de acest stat roman, despre lipsa lor de reprezentare politica, despre vocile lor care nu se mai aud in vacarmul paradelor militare? Despre munca lor, realizarile lor, istoria lor ramase anonime, ignorate? Cum sa scrii despre 1 Decembrie si despre minoritati (in soapta, va rog)? 1 Decembrie este sarbatoarea tuturor romanilor, a celor majoritari, albi, ortodocsi si barbati. Deci a tuturor, ce nu intelegeti? Sa trecem binisor sub covoras toate astea. Sa ne mandrim cu ce ni se spune sa ne mandrim.
Patriotismul reprezinta atasamentul fata de o comunitate politica. Nu fata de un trib. Triburile au venit si s-au dus, noi inainte mergem cu identitati de sange, de religie, de traditii infipte in cimentul intelegerii noastre pe care multi dintre noi fie nu le deranjam cu nici o indoiala si nici o interogatie, multi dintre noi fie nu mai dorim nici sa le privim.
1 Decembrie ar trebui sa ne vorbeasca despre cine am fost, despre cine suntem si despre cine vrem sa fim. In viitor. Viitorul e liber. Traume avem si vom mai avea probabil. Am fost traumatizati de o dictatura nationalist-legionara, de o dictatura nationalist-comunista. Nu conteaza. Noi ne-am luat traumele pe cap si ni le purtam ca pe coroane. Am preluat mituri, imagini si simboluri. Steagul, imnul, traditiile unora, armata si voievodul. Am preluat din istoria noastra dictatoriala reflexul ne a ne ascunde pudic toate mizeriile pe care le-a alimentat: misoginismul, rasismul, etnocentrismul, nostalgia pentru totalitarisme de tot felul. Nici nu stiu daca ne dam seama cat de mare onoare facem tuturor celor care ne-au incatusat, dezbinat, urat si dispretuit. Noi, noi ii tinem in viata.
Femeile din Romania as dori sa isi cunoasca istoria si sa fie mandre de ea. Chiar daca o cauta cu lupa prin manuale. Ar trebui sa ridice barbia linistite. Sa ceara sa fie auzite. Ne-ar spune cat de multe au facut, cate mai vor sa faca. Ce parte importanta din Romania le apartine, e a lor, ele au creat-o. La canile de vin fiert si mesele cu sarmale pe care ele le gatesc de cele mai multe ori ne-ar arata cum vor sa arate Romania. Ar arata spre scaunele goale din Parlament cu numele lor pe ele. Spre armata in care vor sa intre. Spre copiii pe ii nasc, ii cresc si ii educa de cele mai multe ori singure. Femeile din Romania as dori sa isi revendice istoria: cea care a fost si cea care va veni. Nu cerem un favor. Cerem sa ni se dea recunoasterea a ceea ce am facut, recunoasterea a ceea ce ni s-a facut, bine si rau in istoria acestei tari care e a noastra si sa ni se respecte dreptul de a face in continuare.
Parada mea de 1 Decembrie este colorata si vesela. Ea are si tunuri, dar si copii. Are femei cu pancarde despre istoria lor: despre Sofia Nadejde, Elena Meissner, Calypso Botez. Are romi, maghiari si sasi care ne ureaza “La multi ani de 1 decembrie” in limba lor. Are ortodocsi, catolici, evrei si musulmani care ne binecuvanteaza, fiecare in fata Dumnezeului lui. Are atei si agnostici care vorbesc mult despre libertatile noastre, ale tuturor. Are sportivi de performanta si persoane cu dizabilitati. Are care alegorice vesele si solemne care ne amintesc de o Unire pe care nu o vrem nici destramata, nici camasa de forta pentru nimeni. In calea careia alergam, nu suntem adunati cu arcanul. Multi, multi oameni cu nasul rosu si razand in timp ce beau vin fiert si tuica fiarta. Au fetele destinse si zambesc, chiar daca a inceput sa ninga. Mananca din farfurii gulas si sarmale in pietele oraselor. Privesc spectacole de break-dance si calusari. Asculta rock, muzica populara din toate colturile, se zbenguiesc cu steaguri tricolore purtate fular la gat. Tricolore prietenoase care le tin de cald, nu departe pe catarg, nu streang in care ne atarnam visele. E zarva multa, in toate limbile si se vorbeste despre vietile tuturor. Oamenii toti vorbesc mult unii cu ceilalti. Despre cate lucruri minunate avem noi toti. Despre ce ar vrea sa realizeze pana la anul. Viseaza la cine ar vrea sa fie Romania.
Nu e frumoasa parada mea? In fiecare 1 Decembrie visez la ea.
