Premiul César pentru Polanski : Te ridici pur și simplu și pleci

Indignare în Franța pentru acordarea premiului César regizorului Roman Polanski, acuzat în Statele Unite pentru violul unei fete de 13 ani.

Preluăm un articol din Libération scris de Virginie Despentes, autoare și regizoare.

Tradus în limba română de Sanda Veber.

Foto : France24.com

 

"Fie în Adunarea Națională, fie în cultură, voi, cei puternici, cereți un respect deplin și constant. Acest lucru se aplică violului, abuzurilor poliției, premiilor Cesar, reformei dumneavoastră de pensii. Ca bonus, aveți nevoie de tăcerea victimelor.

Voi începe așa: fiți siguri, voi cei puternici, șefii, boșii, voi capetele mari, lucrurile astea dor. Oricât de bine v-am cunoaște, de oricâte ori ne-am fi lovit de puterea voastră si am simțit-o pe propria piele, doare la fel de fiecare data. Tot weekendul acesta v-am ascultat scâncind și bocind, plângându-vă că sunteti obligati sa treceti legea pensiilor prin OUG și că nu vă lăsam sa-l sarbatoriti pe Polanski în liniște și că va stricăm petrecerea, dar în spatele falselor lacrimi, vă vedem, nu vă faceți griji: vă auzim jubiland pentru ceea ce sunteți, șefi adevărați, patroni, caizi si am înțeles mesajul : această noțiune de consimțământ nu intenționați să o lăsați să treacă.

Unde ar mai fi distracția de a face parte din clanul celor puternici dacă ar trebui să ții cont de consimțământul celor dominați? Și cu siguranță nu sunt singura careia îi vine să urle de furie și neputință în fața frumoasei demonstrații de forță, cu siguranță nu singura a mă simți murdărită la vederea orgiei de nedreptate și de impunitate.

Nu este nimic surprinzător in faptul că Academia César îl alege pe Roman Polanski cel mai bun regizor al anului 2020. Este grotesc, este insultant, este dezastruos, dar nu este surprinzător. Când dai unui tip un buget de 25 de milioane pentru a face un film TV, mesajul este în buget.

Dacă lupta împotriva antisemitismului ar interesa cinematografia franceză, s-ar vedea. Pe de altă parte, vocea celor asupriți care-si spun povestea calvarului lor, va plictiseste, am vazut.

Așadar, când ați auzit despre această comparație subtilă între problema unui cineast sicanat de o sută de feministe în fața a trei cinematografe și Dreyfus, victimă a antisemitismului francez de la sfârșitul secolului trecut, ați sesizat imediat oportunitatea. Douăzeci și cinci de milioane pentru această paralelă. Superb. Să ii aplaudăm pe investitori, deoarece pentru a aduna o asemenea sumă, toată lumea a trebuit să joace jocul: distribuția Gaumont, creditele, France 2, France 3, OCS, Canal +, RAI ... cu toții ați băgat mâna în buzunar cu generozitate. Ați strâns rândurile ca să-l apărati pe unul de-al vostru. Cei puternici își apără prerogativele: e una dintre trăsăturile voastre de eleganță, violul este chiar o componentă de stil.
Legea vă acoperă, instanțele sunt domeniul vostru, media vă aparține.

Și tocmai la asta servesc marile voastre averi: la controlul corpurile declarate subalterne. Corpuri care tac, care nu spun povestea din punctul lor de vedere. A sosit momentul ca cei bogați să răspândească acest frumos mesaj : respectul pe care vi-l datoreaza ajunge doar pană la nivelul penisurilor lor patate de sange și de rahatul copiilor pe care îi violează.

Fie în Adunarea Națională, fie în cultură – ati obosit să vă mai ascundeti, simulând jena.
Cereti respectul deplin și constant.
Cereti acelasi respect pentru violuri, pentru abuzurile poliției, pentru premiile César sau pentru reforma voastra a pensiilor.
Asta este politica voastră: sa cereți tăcerea victimelor. Asta este teritoriul vostru și dacă trebuie să ne livrati mesajul prin teroare, nu vedeți unde ar fi problema.
Jubilarea asta a voastra e morbidă.

Și nu-i tolerati in jurul vostru decat pe valetii cei mai docili. Nu este de mirare că l-ati încununat pe Polanski: sarbatoriti intotdeauna banii in astfel de ceremonii, de cinema nu va pasă. De public nu vă pasă. Voi veniți aici doar ca să adulați propria voastra putere monetară. Este bugetul cel mare pe care l-ati alocat pentru a sprijini ideea pe care o sustineti, c-ati venit sa salutati, - si prin intermediul acestui buget, să ne impuneti respectul puterii pe care o reprezentati.

Ar fi inutil și inadecvat, într-un comentariu la această ceremonie, să separam corpurile bărbatilor de cele ale femeilor. Nu văd nicio diferență de comportament. Se înțelege că marile premii continuă să fie exclusiv domeniul bărbaților, deoarece mesajul de bază este: nimic nu ar trebui să se schimbe. Lucrurile sunt foarte bine așa cum sunt. Când Foresti își permite să părăsească petrecerea și sa se declare „dezgustată”, nu o face ca femeie - o face ca individ care isi asuma riscul de a-si pune toata profesia in cap. Face acest lucru ca o persoană care nu este în întregime supusă industriei cinematografice, pentru că știe că puterea nu va ajunge atât de departe încât să-i golească sălile de spectacol.

Ea este singura care îndrăznește să facă o glumă despre elefantul din mijlocul camerei, toți ceilalți vor tace in barba. Nici un cuvânt despre Polanski, nici un cuvânt despre Adèle Haenel. Cinăm împreună, în acest mediu cunoastem cu totii cuvintul de ordine: de luni de zile va enerveaza faptul ca o parte din public se face auzit, de luni de zile suferiti pentru ca Adèle Haenel a luat cuvântul ca să-și spună povestea de copil actor, din punctul ei de vedere.

Asadar, toate aceste corpuri așezate în seara acesta în aceeasi cameră sunt chemate cu un singur scop: verificarea puterii absolute a celor puternici. Și cei puternici ii iubesc pe violatori. În fine, pe cei ca ei, pe cei care le seamănă, pe cei puternici. Nu-i iubim in ciuda faptului ca sunt violatori ci pentru că au talent. Le găsim talent și stil pentru că sunt violatori. Îi iubim pentru asta. Pentru curajul pe care il au de a-si revendica morbiditatea plăcerii lor, impulsul lor stupid și sistematic de a-l distruge pe celălalt, de a distruge tot ceea ce ating. Plăcerea voastra constă în a fi predatori, este singura voastra înțelegere a stilului.

Știți foarte bine ce faceți când il apărați pe Polanski: cereți să fiți admirati chiar și în delincvența voastră. Si această cerință ca toate corpurile să fie supuse aceleiași legi a tăcerii se impune pe tot parcursul ceremoniei. Acuzăm corectitudinea politică și rețelele sociale, de parcă această omerta datează de ieri și de parcă ar fi vina feministelor, dar lucrurile functioneaza de aceeasi maniera de zeci de ani: în timpul ceremoniilor cinematografice franceze, nu glumim niciodată cu susceptibilitatea șefilor. Deci toată lumea tace, toată lumea zâmbește.

Dacă violatorul ar fi fost gunoierul sau omul de serviciu, atunci nu exista iertare: poliție, închisoare, declarații furtunoase, apărarea victimei și condamnarea generală. Dar dacă violatorul este unul puternic: îi datoram respect și solidaritate. Nu se vorbeste niciodată în public despre ce se întâmplă în timpul castingului, nici pe platou in timpul filmarilor, nici a promotiei filmului. Se vorbeste, se știe. Toată lumea știe. Întotdeauna legea tăcerii primeaza. Si in funcție de respectarea acestei interziceri sunt aleși angajații.

Și deși știm toate acestea de ani buni, adevărul este că suntem întotdeauna surprinși de aroganta puterii. Asta e frumos, că mizeriile voastre funcționează întotdeauna, până la urmă. Rămâne însă un spectacol umilitor să-i vezi pe participanți succedându-se la pupitru, fie pentru a anunța, fie pentru a primi un premiu. Ne identificăm automat, nu doar eu care fac parte din aceasta lume, dar noi toți cei care urmărim ceremonia, ne identificăm si suntem umiliți prin procură. Atâta tăcere, atâta supunere, atâta dorință de inrobire. Ne recunoaștem reciproc. Vrem să murim. Pentru că la sfârșitul exercițiului știm că suntem cu toții angajații acestei lumi mizerabile.

Suntem umiliți prin procură când îi privim tacand, pentru ca știu că dacă „Portrait de la jeune fille en feu” („Portretul tinerei fete in flăcări”) nu va primi niciunul dintre marile premii, este doar pentru că Adèle Haenel a vorbit și că e un mesaj clar adresat victimelor, că ar face bine să se gândească de doua ori, înainte de a încălca legea tăcerii. Suntem umiliti prin procura, cand îndrăzniti să convocati doua femei regizor care nu au primit niciodată și, probabil, nu vor primi niciodată premiul pentru cea mai bună regie, pentru a-i inmana premiul lui fucking Polanski. Însuși. Ne scuipati direct in fata. Nu va e rusine de nimic. Douăzeci și cinci de milioane, adică de paisprezece ori mai mult decat bugetul filmului „Les Miserables”, pentru un film care nici macar nu se regaseste printre primele cinci cele mai vizionate filme ale anului. Si voi il premiati.

Si stiti foarte bine ce faceti cand faceti asta, ca umilinta pe care o simte o parte a publicului se va intinde pana la urmatorea categorie de premii, pana la premiul lui Les Miserables, cand convocati pe scena corpurile cele mai vulnerabile din sala, cele care stiti ca-si risca pielea la cel mai mic control al politiei si ca daca dintre ei lipsesc fetele, nu lipseste inteligenta si stim ca stiu pana la ce punct legatura este directa intre regizorul violator nepedepsit si situatia pedepselor in cartierul din care vin ei. Femeile regizor care va decerneaza premiul impunitatii, regizorii ale caror premii sunt patate de ticalosia voastra, duc aceeasi lupta.


Si unii si altii știu ca dacă mai vor  muncească mâine în industria de cinema, trebuie să tacă. Nici măcar o glumă, nici măcar o aluzie.
Acesta este spectacolul premiilor César.

Iar hazardul face ca acest mesaj să fie valabil pe toate fronturile: trei luni de grevă pentru a protesta împotriva unei reforme a pensiilor pe care nu ne-o dorim si pe care o sa ne-o impuneti cu forța prin ordonanta de urgenta. Este același mesaj din aceleași medii adresate acelorași oameni: "Taci, tu taci, consimțământul tău să ti-l bagi în fund și sa zâmbești când treci pe langă mine pentru că sunt puternic, pentru că eu am toți banii, pentru că eu sunt șeful. "

Asadar, când Adèle Haenel s-a ridicat, ea a fost sacrilegiul în mișcare. O angajată recidivista care nu se forțează să zâmbească atunci când e scuipată in public, care nu se forțează să aplaude la spectacolul propriei umilințe. Adèle se ridică, dupa ce se mai ridicase deja o data, ca să spună „uite cum văd eu povestea asta a voastra a regizorului și a actriței sale adolescente, așa am trăit-o, așa o port, așa se lipește de pielea mea. Pentru că ne puteți arăta în toate tonurile imbecilitatea voastra, pentru ca oricat v-ati chinui sa o pictati in culori, imbecilitatea asta a voastra de scindare între om si artist, nu merge - toate victimele violului de artiști știu că nu există o diviziune miraculoasă între corpul violat și corpul creator. Purtăm ceea ce suntem și asta este tot. Veniți să-mi explicați cum ar trebui să fac ca sa las o fata violata la ușa biroului meu înainte de a ma apuca de scris scenarii, ticăloșilor.

Adèle se ridică și pleacă. În această seară de 28 februarie, nu am aflat lucruri noi si surprinzătoare despre frumoasa industrie cinematografică franceză, însă am aflat cum se poartă rochia de seară. În mod războinic. Cum se merge pe tocuri înalte: ca și cum ai merge să dărâmi întreaga clădire, cum se merge înainte cu spatele drept și gâtul încordat de mânie și umerii in față. Aceasta este cea mai frumoasă imagine a celor patruzeci și cinci de ani de ceremonie - Adèle Haenel când coboară scările ca să iasă și va aplaudă și va ureaza baftă.


Donez 80% din biblioteca mea feministă pentru această imagine. Pentru aceasta lecție. Adele, te iubesc la infinit pentru această ieșire. Corpul tău, ochii tăi, spatele, vocea ta, gesturile tale au spus totul: da, suntem proștii, suntem umiliții, da, trebuie să tăcem și să înghițim, voi sunteți boșii, voi aveți puterea și aroganța, dar noi n-o sa ramanem asezati cuminti în bănci fără să zicem nimic.

Nu veți avea respectul nostru. Ne despartim. Vedeti-va de mizeriile voastre între voi. Sarbatoriti-va, umiliți-vă unul pe altul, violati, exploatati, distrugeti tot ce va trece prin maini. Ne ridicăm și plecăm. Aceasta este probabil o imagine premonitoare a zilelor ce vor veni. Diferența nu este între bărbați și femei, ci între dominati și dominanti, între cei care intenționează să confiște narațiunea și să sa-si impună deciziile și cei care se vor ridica și vor pleca urland. Acesta este singurul răspuns posibil la politicile voastre. Când nu mai merge, când mergeti prea departe; ne ridicăm si plecăm, urland si insultandu-va, si chiar daca suntem cei mici, cei de jos, chiar daca ne loveste drept in fata puterea voastra nenorocita, va dispretuim si v-o spunem in fața. Nu avem nici un respect pentru mascarada voastra de respectabilitate. Lumea voastra este dezgustătoare. Dragostea voastra pentru cei puternici este morbidă. Puterea voastra este sinistră. Sunteți o bandă de imbecili sinistri. Lumea pe care ati creat-o pentru a o stăpâni ca niste ticalosi, este irespirabila. Ne ridicăm și plecăm. S-a terminat. Ne ridicăm. Plecăm. Urlăm. Dati-vă dracului."

0
0
0
s2sdefault
powered by social2s