Alina Panaitov
Sa vezi “Sex and the city 2”, dupa ce-ai vazut “The Stoning of Soraya M.” se aseaza de-a curmezisul multor beregate, fie ca stiu cu ce se mananca feminismul sau nu. Nu trebuie sa rumegi feminsim de la valul I la valul III ca sa-ti ascunzi unghiile-n pumni cand vezi o femeie zdrobita sub pietre. Femeiesc sau omenesc, inchizi ochii, intorci capul spre vest sau spre castronul tau cu floricele, cam plin la sfarsitul filmului. Stai intre perne, cu sucul bolborosind in pahar, langa telefonul cu sina si tigarile lights si te simti la adapost. Poate stii doar de la Zefirelli ca Iisus din Nazareth a salvat-o pe Maria Magdalena doar ca acum vezi versiunea 2008, produsa de Stephen McEveety, acelasi care ne-a servit si The Passion of the Christ. Optiunea lui poate fi una pentru cadre snuff sau il putem crede pe cuvant cand spune ca prin intermediul povestii Sorayei a vrut sa bata obrazul lumii arabe.
Si a reusit. Prin conturarea unor personaje credibile, cu slabiciuni, orgolii si temeri, a unei societati partinitoare din oficiu cu un sot pe care cu greu il poti uri mai mult decat in interpretarea lui Navid Nagahban. El isi manipuleaza cei doi fii impotriva mamei lor, Soraya, incercand sa-i castige in incercarea de a o abandona cu cele 2 fiice fara vreo sursa de venit, pentru a se casatori cu o fata de 14 ani. Cand Soraya ii refuza divortul in ciuda batailor zilnice, o acuza prin metoda martorilor mincinosi, de adulter, condamnand-o la moarte prin lapidare cu pietre. Secventa uciderii nu lasa loc imaginatiei sau vreunei subtilitati a simbolurilor ci improasca cu sange, cu gemete si privirea captiva a Sorayei redata viu si dureros de Mohzan Marno.
Daca in "Patimile lui Hristos" ma crispam steril la gandul ca o asemenea cruzime se intampla acum 2000 de ani, in cazul Sorayei esti obligat sa asimilezi ideea ca femeile inca sunt ucise cu pietre in zilele noastre, si ca abia acum 20 de ani cineva a avut pilejul sa spuna una dintre povesti. Nu poti fugi in ateism sau agnosticism pentru ca adevarul Sorayei nu tine de optiune sau iluminare ci este palpabil si apropiat intr-o maniera care iti chinuie fiinta certa si comuna, pe care nu o poti contesta. Meritul acestui film este ca nu lasa loc eschivei si infige adanc gandul ca, daca intr-o parte a lumii femeile sunt amenintate cu riscul lapidarii, cat de autonome si in mod peiroativ “emancipate” pot fi in alte parti si cat mai avem de parcurs?
La aceeasi intrebare cred ca incearca sa raspunda tangential si intr-un mod cu totul diferit, recentul “Sex and the city 2”. Oricat de revoltatoare poate parea asocierea lapidarii cu pietre in Iran, cu problemele a 4 newyorkeze purtatoare de Hermes si Manolo, in 2010 Michael Patrick King si-a asumat in noul lung metraj si riscul abordarii conditiei femeii arabe. Sarcina dificila pentru un scenariu care include o nunta gay cu Liza Minelli ca maestru de ceremonii, problemele unui cuplu care si-a pierdut “sclipiciul”, provocarile din viata profesionala a unei femei si ale statutului de mama.
Inca de la primele sezoane, scenaristii serialului au cochetat cu trimiteri la relativismul moral, actiune afirmativa sau casatoriile intre persoane de acelasi sex. Este deci greu de crezut ca vacanta unor femei moderne care timp de 6 sezoane isi cauta sensul personalizat al existentei lor de femei, este doar un concediu intr-o locatie exotica cum sunt Emiratele Arabe. Multi dintre cei ce au urmarit-o pe Carrie Bradshaw luandu-si libertati picante chiar si pentru newyorkezi, probabil ca asteptau curiosi, ca si mine, o confruntare intre traditia islamica tradusa social aproape ad-literam si trendurile spontane ale vestului.
Noul "Sex and the city" este prea lung, regia este jenant de simplista si per total pare o productie a studiourilor Walt Disney. In tot acest pastel, taticul King introduce ca un accesoriu firesc, trimiteri la morala rigida in privinta sexualitatii chiar si in modernul Abu Dhabi si glume multe despre cum femeile arabe trebuie sa-si duca mancarea la gura pe sub valul islamic care le acopera gura. Abia pentru a aprecia acest gen de accesorii in tinuta filmului, trebuie probabil sa ai oarece idee despre tusele feminismului.
Etern tanara si nelinistita Carrie, observa ca acoperitul gurii echivaleaza cu reducerea la tacere. Ca o replica, toate patru canta melodia Helenei Reddy: “I am woman hear me roar, in numbers too big to ignore”, iar Charlote si Miranda ciocnesc cu admiratie pentru toate mamele care isi cresc singure copii. Recunosc ca la primul contact, si in mijlocul unei sali care radea cu gura pana la urechi cand Samantha isi culegea prezervativele de pe jos si tipa : “Da, fac sex!” catre cateva zeci de arabi indignati, eram singura revoltata de superficialitatea cu care sunt prezentate problemele femeilor musulmane. Dupa cateva decantari si inca o vizionare, devenea clar ca pentru a atinge publicul, nu era nevoie ca Samantha sa primeasca pietre in cap.
E suficient sa rumegi atent concluziile, cand aceeasi Carrie ne spune ca toti barbatii ar fi probabil multumiti daca ne-am duce mancarea la gura pe sub val. Mesajul nu este “Slava Domnului ca sunt vestica” sau “Nu va sarutati in Dubai”, ci cat de similar traim si cum sa apreciem diferentele care totusi ne despart. E greu de citit printre ironiile despre “burquini” la piscina sau afirmarea individualitatii prin purtarea colectiei de primavara pe sub niqab, dar sunt acolo, ambalate in cerintele unui public facil.
Daca interesul sau intamplarea face sa aveti acces la ambele productii, drepturile si distanta reala dintre conditia femeii de aici si acolo ramane o cheie fericita de interpretare.