Alina Panaitov

Despre “Cairo Time” nu s-au auzit multe la noi. Nu s-au batut in cronici nici Iulia Blaga pe Hotnews, nici Alex Leo Serban in Libertatea, trailerul n-a fost difuzat in cinematografe si nici comentat in emisiuni la TV. Lansat in 2009, sub scenariul si regia unei canadience apreciate insa nu destul de populara incat sa incapa in obiectiv alaturi de Brad Pitt sa zicem, filmul a fost impins in marginea atentiei de catre nominalizari precum Avatar sau Inglorious Bastards si jocul de-a care pe care dintre James Cameron si Kathryn Bigelow la Oscar.


Povestea dirijata de Ruba Nadda, pe de alta parte, se recomanda doar prin “vocea si talentul ei”, intr-o tinuta cu totul rara in peisajul de la Hollywood si poate chiar de la Cannes sau Berlin. Asta si fiindca ceea ce in avertismente se cheama “genul filmului”, pare sa ii fie stramt. Nu este un film social, nici unul de aventura, nu e thriller si nici drama sau romantic in sensul curat, nu e. Este un mix perfect din toate, pe care in mod normal l-ai asocia cu schita de vacanta a unei maini indeleung exersate, nicidecum cu o scriitoare de doar 38 de ani.
I-as spune de dragul etichietei, o drama cu implozie pe care un el si o ea o traiesc matur si cuminte sub soarele egiptean. Juliette (Patricia Clarkson) este o americanca stylish, trecuta de prima tinerete, care scrie si cate 12 ore pentru o revista pentru femei. Este mama a doi copii care nu mai au nevoie de ea si sotia unui diplomat al ONU trimis de luni bune sa gestioneze situatia refugiatilor in Gaza. Venita la Cairo pentru a-si petrece vacanta cu sotul, il cunoaste pe Tareq, un localnic si prieten, pe care acelasi sot il rugase sa se ocupe de ea cata vreme lipseste.
Un al treilea personaj care se dezvaluie treptat este chiar Cairo, capitala torida si aglomerata de la baza piramidelor pe care Juliette i-a promis sotului ca le vor vizita impreuna. Ca orice vestic pentru care drepturile sunt naturale, ea isi imbraca fusta subtire si isi poarta parul blond pe strazi unde femeile arabe sunt conduse de mana de autoritati pe trecerea de pietoni. Cafenelele sunt doar pentru barbati, internet cafe-urile la fel, in autobuz se aseaza langa singura femeie de la care afla cu stupoare ca majoritatea tinerelor din Cairo au cate doua diplome, fara sa le fie de vreun ajutor. Despre toate astea se hotaraste sa scrie odata ajunsa acasa, insa Tarek i-o reteaza ironic intreband daca articolul o sa fie “inainte de rubrica despre ruj rezistent la transfer sau dupa cea cu 10 formule magice pentru imbuntatirea vietii sexuale”.
Intalnirile lui Juliette cu Tarek sunt intalniri ale unor geografii diferite si ale unei singuratati comune. Apropierea se produce fin, prin atingerea aceluiasi pahar ori fumatul din aceeasi narghilea. Ea ii spune ca nu si-l inchipuie uitandu-se la televizor, el ii fura un cadru in timp ce se plimba pe Nil. Soarele pare sa topeasca diferentele in materia alba a nisipului astfel ca Juliette imprumuta un val si brusc se confunda cu peisajul. Barbatii care o urmareau pe strada in zilele cand se plimba descoperita, nu ii mai dau nici o atentie, in schimb pentru Tarek, ea abia atunci prinde contur.
Intre ei doi nu exista abandon ci doar politete tensionata si priviri moi asa cum sade bine unei femei maritate si unui prieten devotat. Nu se consuma nimic, ci se pastreaza, la fel cum isi pastreaza lacrimile Patricia Clarkson cand in sfarsit se intalneste cu sotul ei si trebuie sa plece. L-a inselat, dar nu asa cum insala toata lumea ci oferindu-i lui Tarek un moment pe care il pastrase pentru el: vizita la piramide. “Cairo time” nu este asadar un film pentru amatorii de patetic explicit ori impact direct, ci pentru cei care stiu sa inteleaga singuratati, sa descifreze priviri si sa citeasca daruirea intr-o invitatie la ceai.
Pentru cei preocupati de teme precum realitatea egalitatii de sanse, sursele de inspiratie sunt multiple. Tarek si Juliette discuta de multe ori despre situatia fetelor care in loc sa se duca la scoala, lucreaza in ateliere de covoare, iar dialogul se loveste de aceleasi argumente ale exemplului personal: “Dar tu cate covoare ai acasa?”. Pentru acelasi public, gluma lui Juliette ca daca s-ar muta in Cairo, in prima zi ar deschide o cafenea doar pentru femei, ar traduce tendinta fireasca a oricarei occidentale de a raspunde unui dezechilibru.
In sfarsit, daca filigranul povestii nu va convinge si nici fresca unei culturi si a unei psihologii create in jurul valului, ramane excelenta coloana sonora semnata Niall Byrne, Yann Tiersen si melodii egiptene cu ritm de tamburina si vioara.

0
0
0
s2sdefault
powered by social2s