Mihaela Miroiu
“Unde nu-i moral, acolo e coruptie si o societate fara printipuri,
vrea sa zica ca nu le are.”
Zaharia Trahanache, (I.L.Caragiale, O scrisoare pierduta)
In anii 80 ai comunismului o femeie, mai presus de toti, spala obrazul nostru las si rusinat: profesoara din Cluj, Doina Cornea. In anii 2010 o alta femeie, mai presus de toti, invatatoare din Caracal, Cristina Anghel, spala obrazul nostru las si rusinat. Prima si-a pus in pericol libertatea si viata pentru libertate si democratie. Cea de-a doua isi risca “doar” viata pentru statul de drept. Doinei Cornea, fiindca era non-cetateana (ca noi toti) unui stat totalitar, ii era taiat dreptul la demnitate. Cristinei Anghel, fiindca este invatatoare (la fel ca tuturor cadrelor didactice din invatamantul preuniversitar, a asistentilor si lectorilor din universitati, a medicilor si asistentilor medicali, a functionarilor), ii este taiat dreptul la supravietuire. Fiecare s-ar fi putut descurca individual, ca noi toti. Doina Cornea putea sa o faca pe persoana libera si demna in cerc restrans si sa nu riste nimic, Cristina Anghel putea sa supravietuiasca impreuna cu fiica ei, profesoara, lucrand in schimbul II la un butic sau spaland podele si rufe pe la parintii elevilor instariti. Nu va mirati, la aceasta le indeamna, de fapt, guvernantii cand le spun sa isi gaseasca solutii.
Diferenta intre ele si noi este aceea ca aceste doua femei au rupt cercul vicios caragialesc. Ele chiar au principii si isi pun viata in joc pentru acestea.
*
Scriu acest articol in momentul in care Cristina Anghel intra in a 54-a zi de greva foamei. De patru zile a acceptat perfuzii minime. Sunt sperante ca va supravietui acestui autosacrificiu pentru statul de drept in Romania. Aceasta femeie extraordinara isi risca viata pentru aplicarea unei legi privind majorarea salariilor cadrelor didactice.
In Decembrie 89, in ciuda intunericului, frigului si foamei, mii de romani si-au riscat viata pentru libertate, nu pentru paine. Ei au strigat Jos dictatura!, nu Jos ratiile alimentare! Cristina Anghel nu striga: vreau bani pentru mine, ci spune clar, limpede si cu blandete: vreau sa traiesc intr-un stat unde legile sunt respectate si oamenii se supun legilor si numai lor, nu vointei arbitrare a unor ocupanti ocazionali ai puterii politice.
Marele filosof al politicii, John Stuart Mill spunea acum un secol si jumatate ca orice om este indrituit sa-si urmareasca interesul individual si numai pe acela. Dar lumea se dezvolta si se umanizeaza prin cei care, pe langa interese personale mai au si idealuri pentru care cred ca merita sa riste.
Democratiile moderne au consacrat sensuri ale politicii prin intermediul carora politicienii sunt prestatori de servicii de guvernare locala, nationala sau transnationala, platiti din banii contribuabilior si declarati reusiti intr-un concurs bazat pe alegeri libere si informate. Pentru ei actiunea pentru binele comun face parte din obligatiile de serviciu, este in fisa postului. Pentru Cristina Anghel, binele comun este act de renuntare si autoasacrificiu. Pe fisa postului ei se afla doar educarea propriilor elevi.
Lumea valorilor morale si progresul umanitatii noastre sunt insa datorate unor oameni ca ea, atata vreme cat politicienii par mai degraba sa distribuie raul comun, cu un cinism lipsit de orice sfiala. Percep adesea aproape o voluptate in felul in care se umple gura politicienilor de la putere atunci cand spun: “Taiem si va fi si mai rau fiindca este criza. Sa se descurce fiecare cum poate”. Sau, mai cinic: “Pot sa intre in greva foamei o mie de cadre didactice, nimic nu se va schimba”. In acest sens, cochetarea PDL cu crestin-democratia imi pare culmea ipocriziei. Nimic nu este crestin (de altfel este imoral in orice tip de etica) in acest cinism, dupa cum nimic nu este democratic in atacul asupra institutiilor si regulilor democratice, practicat atat de presedintele Traian Basescu (vezi de ex. atitudinea antiparlamentara din campanie), cat si de partidul de guvernamant si aliatii sai atata vreme cat ignora cea mai elementara regula a democratiei: adoptarea legilor prin vot corect (vezi cazul fraudei la votarea Legii pensiilor, orchestrat si girat de Sefa Camerei Deputatilor, Roberta Anastase).
In Parlamentul Romaniei sunt 90% barbati. Cele 10% femei exista acolo, in mare masura fiindca puternicii din randul celor 90% le-au selectat candidatura pe criterii care de loialitate fata de ei insisi sau, uneori, de capricii personale. Cele inca 40% inexistente in Parlamentul Romaniei fac parte din categoria celor care nu au putere, a celor carora regimurile arbitrare si cele patriarhale le desconsidera interesele. Felul in care le calca in picioare este evident: domeniile feminizate, cu exceptia justitiei, de care politicienii se tem macar un pic, sunt cele mai prost platite, la ora actuala, salariile din aceste domenii sunt sub limita de supravietuire: educatia, sanatatea, administratia, cultura.
Cum se pot opune femeile dictaturii care le desconsidera? Calea politica, in lipsa aplicarii Legii Egalitatii de Sanse intre Femei si Barbati, nu le este accesibila. Spre deosebire de alte state europene, noi nu avem un minim de reprezentare a femeilor de 30-40% in Consiliile locale si in Parlament. Absolventii facultatilor care te fac apt pentru guvernare: Stiinte Politice, Administratie Publica, Studii Economice, Drept, Sociologie, Relatii Internationale sunt in proportie de peste 70% femei. Selectia actuala a politicienilor, sub aspectul pregatirii este, o contraselectie, iar sub aspectul genului este profund discriminatorie.
Imaginati-va ca, in cazul nostru, nu Cristina, ci Cristian Anghel ar fi ofiter al armatei Romane si ca Parlametul ar avea 90% femei care ar socoti ca sunt importante doar domeniile in care lucreaza ele: educatie, sanatate, administratie si ca, baietii acestia care se joaca de-a razboiul, fara sa ajunga niciodata pe front decat in numar foarte mic, ar trebui sa fie ultimii in grila de salarizare, la fel ca si cei care lucreaza in Serviciile secrete, mai ales ca Romania nu e tocmai tinta terorismului si spionajui. Importante sunt numai serviciile de educare, ingrijirea sanatatii, administrare. Ofiterul Cristian Anghel ar avea 650 de lei pe luna, cat sa isi cumpere covrigi, sa isi plateasca intretinerea, consumul celor doua becuri de 40 de wati, crema de lustruit bocancii si cate o camasa de doua ori pe an. Degeaba s-ar sindicaliza si ar lua colectiv atitudine publica. Nici nu l-ar vedea nimeni pana intr-o zi in care omul ar intra in greva foamei impotriva desconsiderarii armatei si neaplicarii legii care le permite ofiterilor sa nu traiasca din covrigi.
Cristina Anghel, de aceasta data, este cea care recurge la un gest extrem. Ea nu are putere. Care este puterea celor fara de putere, adica a femeilor? Ele nu conduc nici macar sindicatele din propriile domenii. Interesele lor sunt mereu reprezentate de aceiasi barbati incapabili sa le apere de desconsiderare.
Cazul Anghel ne spune ca femeile devin mediatic si politic interesante doar cand isi risca viata, nu cand o dau, cand o cresc, cultiva, educa, ingrijesc. Politic, Romania este statul cu cele mai dispretuite femei.
Nota: Daca doriti sa va solidarizati cu doamna invatatoare Cristina Anghel va rugam cititi aici.
