(Traducere și adaptare de Carmen Radu)
Bas les pattes ! – Jos labele! declară 40 de jurnaliste din Franța într-un manifest publicat de Libération pe 4 mai 2015. Jurnalistele care se ocupă de domeniul politic și lucrează cu politicienii doresc să atragă atenția asupra sexismului la care sunt supuse constant. Aluzii, invitații, complimente deocheate, sms-uri și gesturi deplasate. Ne putem imagina aceeași „ambianță” inclusiv în interacțiunile dintre jurnalistele și politicienii români. Sexismul nu cunoaște granițe. Le îndemnăm pe jurnaliștele noastre să urmeze exemplul colegelor lor din Franța și să atragă atenția asupra derapajelor locale.
Iată o traducere a câtorva fragmente din manifest.
“ În sala de primire de la Adunarea Națională, un deputat ne întâmpină <<Ah, zici că faceți trotuarul, așteptați clientul>>. Sau altul care ne atinge părul exprimându-și bucuria că a sosit primăvara. La Senat, un parlamentar se plânge că nu purtăm decolteu. Un candidat în fața unei mulțimi de microfoane masculine decide să ne răspundă nouă << pentru că ea poartă o rochie drăguță>>. Un star al unui partid insistă să ne vadă seara, în afara orelor de program și în afara instituției. În biroul unui alt deputat a fost nevoie să amenințăm cu plângere pentru hărțuire ca să înceteze cu avansurile.
La bordul unui avion, în timpul ultimei campanii prezidențiale, un purtător de cuvânt ne fotografiază în timp ce dormim și apoi transmite pozele către restul echipei lui. Sau, într-o mașină în care se află atât activiști cât și jurnaliști, un personaj important din politică ne propune să întrerupem reportajul și să fugim la un hotel. E doar o glumă, bineînțeles. În timpul unei vizite la o uzină, un ministru se amuză că purtăm echipament de protecție și ne spune că << ar fi mai bine dacă n-ați purta nimic pe dedesubt>>. Sau un consilier al unui ministru care ne întreabă, la finalul vacanței, dacă ne-am <<bronzat chiar peste tot>>.
În grădina de iarnă de la Palatul Elysée, în timpul unei conferințe de presă prezidențială, un membru al guvernului fixează cu privirea carnetul de pe genunchii noștri. Ne-am dat seama că purtam o rochie.[...] La masă, un ministru glumește cu colegii noștri despre ambițiile fiecăruia atunci când se trezește dimineața, apoi se întoarce către noi: << Iar voi, voi visați la mine noaptea?>>. Un prieten al Președintelui consideră că jurnalistele sunt << cu atât mai interesante dacă au un bust generos>>. Un ministru ne vede aplecate să ridicăm un stilou și nu se poate abține să șoptească << Ah, dar ce-mi arătați voi mie aici?>>. În același timp, garda de corp a acestei << personalități>> îi urmează exemplul de îndrăzneală și face rost de numărul nostru de telefon ca să-și încerce și el norocul.
Mai este oftatul condescendent care însoțește conferințele de presă << Asta e clar o întrebare de fete>>. Sms-urile – clasice, recurente, insistente – ne prezintă clar opțiunile: << o informație, o ieșire în oraș>>. Asta atunci când nu sunt invitații repetate la cină, sâmbăta seara dacă se poate. [...]
Unii politicieni, de regulă cei tineri, bat în retragere și se scuză că se comportă precum colegii lor mai vârstnici. O chestiune de generație sau poate de mame feministe.
Nu vrem să fim naive sau caricaturale. Știm că meseria noastră presupune construirea unei relații apropiate și de încredere cu sursele noastre. Dar am constatat că nu construim această relație chiar la fel precum colegii noștri bărbați, pentru că suntem nevoite să integrăm sexismul din jurul nostru. Astfel încât evităm întâlniri tête-à-tête, purtăm haine cât mai neutre și avem o vigilență permanentă de a nu ajunge să ne tutuim cu subiecții noștri, păstrând astfel o distanță cât mai mare.
Credeam că scandalul Domique Strauss-Kahn a zguduit lumea și că reflexele machiste sunt pe cale de dispariție. Din păcate nu. Bineînțeles că aceste manifestări paternalisto-erotice nu se întâmplă în fiecare zi. O mare parte a establishment-ului politic dă dovada unei etici personale și profesionale care împiedică astfel de derapaje. Suntem conștiente că muncim într-un cadru privilegiat în raport cu majoritatea femeilor din Franța, care își pot pierde locul de muncă sau sănătatea din cauza hărțuirii. Și în raport cu colegele noastre mult mai izolate din presa regională. Ceea ce ne face să denunțăm aceste practici astăzi este faptul că , deși reconstituie ce ni se întâmplă zilnic pe stradă, în uzine sau în birouri, ele aparțin unor aleși ai Republicii. Aceste practici nu cunosc culoare politică, se întâmplă la toate nivelurile puterii și rămân nepedepsite. La fel ca celelalte.
Atât timp cât politica va fi majoritar în mâna unor bărbați heterosexuali sexagenari, nimic nu se va schimba. Ne-ar fi plăcut să putem semna toate acest manifest, fără să ne ascundem în spatele anonimatului. Dar unele dintre noi au o situație profesională complicată la care nu trebuie să se adauge discriminarea. De fapt nu vor să fie victimele machismului pe care îl denunță acum. În 2015 ne-am fi dorit cu adevărat să nu fim nevoite să scriem acest manifest.
Cécile Amar (le JDD), Carine Bécard (France Inter), Hélène Bekmezian (le Monde), Anne Bourse (France 3), Lenaïg Bredoux(Mediapart), Laure Bretton (Libération), Déborah Claude(AFP), Laure Equy (Libération), Charlotte Gauthier (Radio Classique), Mariana Grépinet (Paris-Match), Christine Moncla (France Culture), Gaétane Morin (le Parisien Magazine), Véronique Rigolet (RFI), Annabel Roger (RMC), Audrey Salor (l’Obs),Nathalie Schuck (le Parisien) cu sprijinul Ruth Elkrief și în numele unui colectiv de alte 24 de jurnaliste care reprezintă alte 13 instituții media.”
Sursa foto: TV5 Monde
