Autoare: Cristina Dumitru-Călinoiu

 

Între femeie însărcinată şi corp însărcinat. Discurs medical

Cercetătorii din sfera ştiinţelor sociale menţionează în unele lucrări că societăţile vestice apreciază şi promovează corpul slab, suplu, zvelt, lipsit de zone moi sau care atârnă, ca ideal de frumuseţe corporală (Bordo, 1995; Young, 1984; Duncombe et al, 2008). În plus, Bordo (1995) discută despre presiunea alinierii propriului corp în rând cu un tip iluzoriu de feminitate în termeni de „corp docil”, disciplinat prin diete, machiaj şi modă şi care trezeşte, în final, sentimente de insuficienţă şi senzaţia că niciodată nu e de ajuns. Această idee lucrează în baza următoarei inducţii: femeile se conformează presiunii sociale şi încearcă să se aproprie de idealul de frumuseţe corporal al societăţii în care trăiesc[1].

Pe lângă discursul privitor la presiunea dobândirii corpului perfect, un alt discurs este acela în cadrul căruia se discută despre funcţia reproducătoare a corpului femeii. Unele autoare (Letherby, 1994; Battersby, 1998) susţin că, datorită acestui potenţial reproducător, asupra unei femei sănătoase aflată într-o relaţie heterosexuală fericită este exercitată constrângerea socială de a face copii (apud Sevón, 2005).

Femeia tânără care trăieşte într-o societate vestică care preţuieşte un anumit tip de ideal corporal este în permanentă însoţită de imagini[2] care îi indică modul în care ar trebui să arate sau spre ce ar trebui să tindă. În acelaşi timp, prin observaţiile pe care le face şi datorită discuţiilor la care participă aceasta realizează că un copil este privit ca încununarea vieţii de familie şi una din principalele funcţii pe care le are de-a lungul vieţii. Presiunea celor apropiaţi este atât de mare încât o autoare a notat că „în cazul unei femei, lipsa copiilor poate fi un indicator al lipsei de feminitate” (Sevón, 2005: 462). Aşadar, femeia sănătoasă din punct de vedere reproductiv se regăseşte într-o poziţie decizională care priveşte momentul potrivit la a renunţa urmărirea unui ideal corporal pentru a intra într-o perioadă în care „corpurile femeilor sunt (...) preţuite datorită potenţialului lor reproducător” (Sharp, 2000: 295).

Damien Hirst, The Virgin MotherPerioada sarcinii implică transformări corporale[3] care îndepărtează corpul femeii de idealul de frumuseţe propus, prezentând-o pe aceasta ca fiind în acelaşi timp feminină, dar neatrăgătoare, fertilă, dar asexuală. În cadrul unei cercetări realizate în Marea Britanie de către Johnson et al (2004) unele femei însărcinate intervievate s-au referit la corpurile lor ca fiind grase şi mai puţin atrăgătoare. Vedem că, deşi corpul însărcinat este valorizat ca reprezentând esenţa feminităţii el este, deopotrivă, privit ca fiind foarte departe de corpul feminin tonifiat (Dworkin şi Wachs, 2004).

Mai mult, unele autoare notează că în timpul sarcinii se poate discuta despre fetişizarea fetusului în detrimentul corpului care îl poartă şi despre hegemonia tehnologică ca fiind un proces care „fură” femeilor capacitatea de acţiune (Sharp, 2000). Pe parcursul sarcinii, femeia oscilează între corp însărcinat şi femeie însărcinată, ascultând cu obedienţă indicaţiile medicului:

„Suni doctorul care îţi zice ce medicamente să iei şi „repaos la pat.“ Iei NoSpa din dotarea proprie dar suni şi soţul şi îi comunici cu o voce piedută că îţi este rău. În 20 de minute soţul apare gâfâind la uşă, cu punga de medicamente în mână. Între timp, contracţiile s-au liniştit, dar ordinul de „repaos la pat“ este încă în vigoare. Aştept cu nerăbdare noi ordine.” (S., mamă)

Pe tot parcursul perioadei de graviditate, cadrele medicale, familia, prietenele şi oricare alte persoane cărora femeia însărcinată le cere sau nu sfatul în legătură cu această etapă corporală necunoscută[4] se implică în reglementarea corpului însărcinat, astfel încât el să devină controlabil şi stabil. Femeia însărcinată este înştiinţată prin mai multe canale că trebuie să se comporte responsabil. Acesteia îi sunt arătate trăsăturile unei vieţi sănătoase şi controlul asupra corpului însărcinat se face prin controlul stilului de viaţă al femeii însărcinate (Bordo, 1995). Implementarea controlului se face prin interzicerea femeii însărcinate să bea alcool, să fumeze şi să meargă la serviciu dacă acest lucru îi dăunează în vreun fel fetusului. Interdicţiile vin împreună cu ceea ce este bine, indicat, normal şi dezirabil ca o femeie însărcinată să facă (e.g. analize prenatale, schimbarea stilului de viaţă înainte de concepere, deciziile cele mai potrivite pentru fetus). Pe blogul ei, o femeie însărcinată scrie ce ar trebui să facă pentru a se integra în această viziune, cea a femeii responsabile:

Să mănânc, să beau suficientă apă, să nu stau mult în frig, să mă odihnesc…că doar sunt o gravidă responsabilă (S., mamă)

Conform unor statistici recente, în România, rata fertilităţii a atins 1,29[5]. Numărul mediu de copii născuţi de o româncă pe parcursul vieţii sale fertile poate fi văzut nu numai ca un indicator al schimbărilor survenite în viaţa femeilor, cât şi unul pe baza căruia poate fi inferat că perioada de graviditate şi naşterea devin evenimente speciale, rare sau singulare în viaţa unei femei (Bouder Powell, 1972; Sevón, 2005). Aşadar, femeia se conformează sfaturilor date de medici şi alţi apropiaţi, conştientizând că alegerile pe care le face în materie de stil de viaţă afectează fătul. Decizia de a urma regulile este a femeii însărcinate, însă ele sunt aplicate corpului însărcinat, cel care protejează fetusul. O altă mamă menţionează ce a făcut pentru ca fătul să fie în siguranţă:

„Bineînţeles, că am început să fac tot felul de analize şi teste, pentru a fi sigură că sarcina mea decurge normal. Am mers lunar la controlul medical, am mâncat mult mai sănătos decât de obicei, am luat vitaminele recomandate de medic, citeam pe internet săptămânal despre ceea ce se întâmplă în burtica mea, despre felul în care se dezvoltă puiul meu” (I., mamă)

În cadrul unei cercetări întreprinse spre sfârşitul anilor ’80, Emily Martin (2001) analizează şi critică în cartea “The Woman in the Body” metafora femeii însărcinate ca fabrică, aceea a uterului ca maşinărie şi a copilului ca produs. Corpul ca maşinărie este un corp funcţionabil sau, dacă stricat, reparabil, în timp ce “persoana” definită prin perspective autoarei, este un sistem mult mai complex şi instabil. Plasând medicina în mâinile omului de ştiinţă-bărbat, Martin (2001) critică modul de abordare al acestuia în relaţie cu corpul femeii şi cu procesele corporale (menstruaţie, graviditate) pe care femeile le au în comun şi care sunt proprii lor.

Referindu-se la perioada sarcinii şi a naşterii, autoarea atenţionează că “pentru a înţelege tratamentul medical al naşterii trebuie să conştientizăm că în gândirea şi medicina vestică corpul a ajuns să fie privit ca o maşinărie” (Martin, 2001: 55). Metafora continuă să fie valabilă şi în secolul al XXI-lea şi stă la baza faptului că tehnologia este implicată pe aproape tot parcursul procesului şi al naşterii propriu-zise (Martin, 2001; Sharp, 2000). Aceeaşi Martin (2001) dezbate metafora uterului ca maşinărie şi o apropie dezvoltării obstreticii, făcându-se trecerea de la omul care ajută femeia să nască la “mecanicul” care face ceea ce şcoala l-a învăţat folosindu-se de instrumente. Pe bloguri diferite, două mame discută despre asta:

Apar şi doctorii..îmbrăcaţi cu nişte şorţuri de cauciuc lungi ..ca de măcelar. (M., mamă)

Doctorii încep să-şi facă de lucru undeva, pe la burta mea, nu văd mare lucru. Hai, ce mai aşteaptă să mă taie?” Eu rămân în sală, pentru o perioadă nesfârşită de timp…în care doctorii scot placenta, îmi curăţă uterul..şi repară la mine de zor. Totul e perfect. (I., mamă)

Simplificarea corpului şi reducerea femeii la corp însărcinat într-atât de mult încât să se poată discuta despre el ca despre o maşinărie, înseamnă reducerea lui la părţi componente (în cazul de faţă, la uter ca la ceva ce protejează fetusul), prin urmare la previzibilitate. Medicul cu însuşiri de mecanic încearcă să(-şi) facă corpul inteligibil, în acord cu pregătirea pe care a dobândit-o. “Dezbrăcarea” persoanei şi reducerea ei la componenta corporală reprezintă eliminarea unei oarecare anxietăţi a medicine. Controlul (sau lipsa acestuia) cu privire la propriul corp apare în multe dintre poveştile femeilor însărcinate. O actuală mamă îşi aminteşte şi povesteşte momentul naşterii:

Dintr-o femeie stăpână pe ea, trăind din plin apropierea naşterii m-am transformat într-o prizonieră în cămaşă albă neputincioasă şi plângăcioasă. Respiraţia regulată pe care mi-o impuneam era totuşi singurul control pe care îl mai aveam asupra corpului meu. Restul era al doctorilor, al medicamentelor, al durerii. (…) Epidurala m-a ajutat să reiau controlul asupra corpului meu şi la un moment dat i-am zis medicului „Vreau să nasc!“. (I., mamă)

Până şi decizia pe care a luat-o a apărut ca o consecinţă a unei intervenţii medicale (epidurala). Faptul că nu poate lua o decizie singură şi că este privită doar ca un corp care trebuie să “producă” ceva, o face pe una dintre femei să se simtă revoltată faţă de ceea ce i s-a întâmplat când a născut:

Mi-e ciudă că m-am simţit atât de neputincioasă şi singură într-un decor de abator într-unul din cele mai importante momente din viaţa mea. Mi-e ciudă că m-au făcut să mă simt vinovată, că s-au luat decizii în locul meu, că nimeni nu îi spunea şi lui M. ce se întâmplă, că doctorii râdeau şi femeile urlau, mi-e ciudă că, la ieşirea din sala de naşteri mă gândeam că n-am să mai fac niociodată un copil pentru că nu aş putea să mai trec prin asta încă o dată. Căci ce se întâmplă acum în spitale nu este naştere, ci tortură asistată în scopul de a extrage în cel mai scurt timp fătul viu din uterul unei femei. (S., mamă)

 

Corp (in)estetic. Discurs societal

Astfel, femeia însărcinată este mai atentă la deciziile pe care le ia şi îşi supraveghează corpul îndeaproape, fiind vigilentă la schimbările produse şi eventualele neplăceri. În plus, în timp ce discursul medical se ocupă în special de fetus, discursul estetic se adresează nu doar femeilor care au născut, ci şi celor însărcinate.

Spre exemplu, un articol din revista Shape Fit Pregnancy îndeamnă femeia însărcinată să aibă grijă de muşchii abdominali despre care autoarea/autorul spune că sunt cei care „îmbrăţişează copilul” (apud Dworkin şi Wachs, 2004). Dacă pe parcursul sarcinii femeia este văzută ca un loc cald care protejează fetusul, timp în care bunăstarea acestuia este, de cele mai multe ori, mai importantă decât a ei, după naştere există presiuni asupra femeii de a-şi recăpăta forma corpului şi greutatea de dinaintea sarcinii. Fac referire aici la sintagma “a-şi recăpăta corpul”[6] aplicată la situaţia de faţă[7].

Analizată din această perspectivă, recăpătarea corpului face o referire implicită la faptul că pe durata sarcinii acesta a fost “împrumutat” copilului, care devine principala preocupare a femeii însărcinate. Timp de nouă luni (cazul ideal din punct de vedere medical) corpul femeii este purtător, este al “ei” şi al “lui” (al fetusului). Această stare a fost notată de Young (1984) ca fiind divizare şi dublare, în sensul în care femeia însărcinată experimentează o stare de separare şi coexistare (apud Johnson, 2010). După această perioadă, poate debuta recăpătarea corpului “pierdut” sau “împărţit” cu fătul.

În felul ăsta, se discută despre două etape în „existenţa” corpului: cea de dinaintea sarcinii şi cea a corpului însărcinat. După naştere, eforturile femeii trebuie să se îndrepte în a-şi recăpăta forma corpului şi greutatea corporală de dinainte; se discută despre o revenire la prima etapă. Totuşi, transformările produse în timpul sarcinii atât în interior, cât şi în exterior, atrag modificări şi în aplicarea unor eventuale strategii care ar trebui implementate pentru a începe revenirea la conformarea idealului de frumuseţe corporală. Transformările survenite în urma sarcinii şi a naşterii marchează astfel începutul unei a treia etape în viaţa corporală, aceea marcată de experienţa gravidităţii şi a naşterii. În acest punct, ceea ce se evidenţiază nu este numărul „etapelor” ci faptul că, introducând sarcina ca eveniment corporal, pot fi identificate şi analizate trei momente corporale în viaţa unei femei şi perioada post-natală poate fi interpretată ca reprezentând debutul unei alte etape, şi nu o întoarcere la prima.

În discursul despre recăpătare corpului apare falsa conştiinţă a proprietăţii propriului corp. După naştere, în loc să se revolte împotriva normelor culturale, femeile internalizează un sentiment de vină, de „eşec corporal” şi încep să-şi „îmbunătăţească” corpul, având la îndemână instrumentele indicate de mass-media (Dworkin şi Wachs, 2004). Davis-Floyd (1994) vorbeşte despre naştere ca fiind un proces pasiv, tocmai datorită implicării mecanismelor, rezultate ale progresului tehnologic (apud Dworkin şi Wachs, 2004). În discursul de după naştere, însă, se accentuează rolul femeii care trebuie să redevină activă şi să-şi concentreze atenţia pe zona abdominală, ca fiind principala care trebuie „recăpătată” (Dworkin şi Wachs, 2004).

În perioada sarcinii, corpul femeii are „viaţă” proprie şi arată o aşa-numită nesupunere. După naştere, femeia, conform titlurilor din revista Shape Fit Pregnancy, preia sau ar trebui să preia controlul asupra corpului pentru ca el să fie modelat astfel încât să recapete forma de dinaintea sarcinii. Mai mult, dacă grăsimea corporală acumulată în timpul sarcinii este considerată normală pentru perioada în care se regăseşte corpul, după naştere grăsimea corporală în exces poate reprezenta o inadecvare morală sau lipsă de voinţă (Walden apud Bordo, 1995). În acest fel, „mărimea şi forma corpului au început să fie privite ca indicatori ai (dez)ordinii interne, personale, ca un simbol al stării emoţionale, morale şi spirituale a unei persoane” (Bordo, 1995, 193).

Atributele corporale se răsfrâng asupra celor morale şi schimbă sau modelează interacţiunea femeii care a născut cu cei apropiaţi şi nu numai. Vedem că, dacă perioada sarcinii este una în care corpul este analizat, „reparat”, redus la discursul şi practica medicală, perioada de după sarcină este o perioadă în care, ca să folosim cuvintele lui Martin (2001), se manifestă „femeia din corp”[8] şi se accentuează rolul ei activ.

 

Referinţe bibliografice

Bordo, S. (1995). Unbearable Weight, Feminism, Western Culture, and the Body. Berkeley: University of California Press.

Bouder Powell, M. (1972). An Ethnography of Pregnancy in our Culture. M.A. University of British Columbia.

Duncombe, D., Wertheim, E., Skouteris, H., Paxton and S., Kelly, L. (2008). How Well Do Women Adapt to Changes in Their Body Size and Shape across the Course of Pregnancy? Journal of Health Psychology, 13(4), 503-515.

Dworkin, S. and Wachs, F. (2004). „Getting Your Body Back”: Postindustrial Fit Motherhood in Shape Fit Pregnancy Magazine. Gender and Society, 18(5), 610-624.

Johnson, S. (2010). Discursive Constructions of the Pregnant Body: Conforming to or Resisting Body Ideals? Feminism & Psychology, 20(2), 249-254.

Johnson, S., Burrows, A. and Williamson, I. (2004). „Does My Bump Look Big in This?” The Meaning of Bodily Changes for First-time Mothers-to-be. Journal of Health Psychology, 9(3), 361-374.

Martin, E. (2001) [1987] . The Woman in the Body. A Cultural Analysis of Reproduction. Boston: Beacon Press.

Sevón, E. (2005). Timing Motherhood: Experiencing and Narrating the Choice of Becoming a Mother. Feminism & Psychology, 15(4), 461-482.

Sharp, L. (2000) The Commodification of the Body and Its Parts. Annual Review of Anthropology, 29, 287-328.

Young, I. M. (1984). Pregnant embodiment: Subjectivity and alienation. The Journal of Medicine and Philosophy, 9(1), 45-62.

 

Referinţe virtuale

http://forum.desprecopii.com/forum Accesat în data de 16.05.2013, ora 10:02.

http://www.micutultau.ro Accesat în data de 18.05.2013, ora 07:30.

http://bloguloliviei.blogspot.com Accesat în data de 18.05.2013, ora 08:15.

http://sarcinaindoi.blogspot.com Accesat în data de 19.05.2013, ora 07:30.

 


[1] Această perspectivă ignoră formele subversive pe care le adoptă unele femei pentru a lupta împotriva idealului de frumuseţe şi feminitate propus (i.e. prin modificări corporale sau comportamente catalogate ca fiind în neconcordanţă cu idealul propus).

[2] În contemporaneitate, corpul ideal este mai mult ca oricând arătat, indicat, expus decât descris.

[3] Când discutăm despre transformările corporale putem opera cu o clasificări dihotomice, printre care: universale şi particulare, reversibile şi ireversibile, cu implicaţii pozitive şi implicaţii negative asupra încrederii în sine, cu implicaţii asupra bunăstării corpului femeii şi fără astfel de implicaţii, inconfortabile şi plăcute etc.

[4] În special, în cazul primei sarcini.

[5]http://www.mami.ro/sarcina-si-nastere/fertilitate/preconceptie/rata-fertilitatii-din-romania-este-in-scadere-1825542

[6] Din engleză, „getting your body back”.

[7] Aceeaşi construcţie poate fi folosită şi din punct de vedere simbolic, caz în care corpul devine instrument de răzvrătire. În America anilor ‘70, ’80 cea mai comună justificare pe care femeile o ofereau pentru modificările corporale (piercing-uri, tatuaje) pe care şi le făceau era aceea că modificările erau „instrumente” prin care arătau că sunt stăpânele propriului corp, prin urmare comunicau o „revendicare a propriului corp”.

[8] Din engleză, „the woman in the body”.


0
0
0
s2sdefault
powered by social2s
 

Rețeaua VIF

Ghid pentru victimele violenței sexuale

Discriminari Urbane

Asistență și consiliere pentru violență domestică nonstop și gratuit la 0800 500 333

 

Violență domestică
Educaţie sexuală
Reclamă discriminarea