Andra-Mirona Dragotesc
În timpul toamnei româneşti (adică “the Romanian autumn”, cum parcă descrie CNN-ul trezirea societății civile româneşti - aflate în hibernare?- din ultimele două săptămâni, referitor la problema Roşiei Montane)… cum spuneam, în timpul acestei mult-aşteptate toamne româneşti, o femeie e violată în Bucureşti, în centru, în plină zi, fără s-o ajute nimeni. Desigur, ancheta e în desfăşurare, iar detaliile acestei descrieri scurte se vor mai schimba pe parcurs. Însă, cred că e un moment bun, ca de altfel oricare altul, să reflectăm puţin la motivele pentru care abuzurile împotriva femeilor nu stârnesc proteste şi nu adună lume pe străzi… decât, poate, pe 25 noiembrie. Dacă nu ştiţi de ce atunci, vorba aia, “google it!”.
În prima relatare pe care am citit-o eu referitor la acest subiect, autorul reflecta asupra “junglei” care este România pentru ca s-a întâmplat acest lucru. Nu! Jungla nu e locul în care automat au loc violuri, iar o presupusă civilizaţie a oraşului de ciment, opusul ei, lipsit de agresiuni sexual împotriva femeilor. Deloc! În New York au loc la fel de multe violuri ca într-o zonă de război din Congo, iar abuzurile împotriva femeilor, sub diferite forme, transcend diviziuni de geografie sau sistem economic sau naţionalitate sau etnie sau...
Mă întristează că de la politicieni la “victimă” (utilizez cu reticenţă acest termen, dar nu mai intru în dezbateri referitoare la motivele pentru acest lucru, unii/unele preferă “supravieţuitor/supravieţuitoare” sau “persoană agresată” pe criterii legate de agenţie şi relaţii de putere), foarte multă lume găseşte mai confortabilă o astfel de perspectivă. Mă refer la perspectiva în care violenţa împotriva femeilor trebuie şi e depozitată geografic, social, cultural, economic, politic şi chiar genizat, în anumite “cutiuţe” cu violenţă - Lumea a Treia, leliţele balcanice, familiile sărace.
Un deputat roman spunea acum câţiva ani, odată cu dizolvarea agenţiilor guvernamentale care s-ar fi ocupat de problema violenţei domestice (înţeleasă în mod esenţialist, universalist, în general eronat, ca violenţă împotriva femeilor şi, îndeosebi, a celor căsătorite cu cineva) că: “Nu ne mai miră însă nimic la acest guvern incapabil, care a transformat România într-o ţară din lumea a treia, în care oamenii [a se citi, dacă-mi permiteţi, „bărbaţii”] se sinucid de foame şi îşi bat nevestele de sete...”[1]. Anul acesta, în ianuarie, citesc mărturia unei femei agresate, cândva în timpul regimului comunist din România, în Bucureşti. Mă bucur că s-a decis să vorbească despre asta şi că „atinge” multe probleme sistematice, contextuale ale celor trăite de ea. Iar la final: „Navigînd pe internet am dat peste fete care s-au organizat și spun lumii că tot la a patra oră o femeie este violată în România. Criminalii scapă, pentru că, vezi bine, ea s-a îmbrăcat provocator. Băieții ciupesc, fluieră, le aruncă insulte sexuale femeilor care trec văzîndu-şi de treabă. Ziua în amiaza mare. Şi e trecut cu vederea. Nu, nu e în regulă. Eu locuiesc acum în New York. Nimeni nu mă hărțuieşte pe stradă. Îmi fac complimente, îmi laudă rochia, pantofii, culorile, zâmbetul, dar atât. Sigur, există violenţă familială, dar avem adaposturi unde femeile se refugiază, îl putem reclama la poliţie şi judecătoria emite ordin de restricție. Şi apoi dacă e descreierat şi nu respectă legea, se duce la închisoare.” Nu, la New York, nu e raiul pe pământ şi nici nu se întâmplă mai puţine violuri. Nu, nu-mi permit să o judec fiindcă NU POT, dar trebuie să observ că distanţa dintre Bucureşti şi New York (şi, implicit, dintre comunism şi democraţie?), dintre o lume a Treia şi vreuna de mai înaintea ei, între care oscilează România când e sau nu e preocupată de abuzurile împotriva femeilor, ne determină să trasăm nişte graniţe imaginare care fac mai uşoară explicarea abuzului prin îndepărtarea lui spre o geografie, societate, cultură, economie, sistem politic... marginale.Acum câţiva ani scriam o lucrare de master despre violurile în masă din conflictele ultimului deceniu in Congo şi reprezentarea lor în mass-media şi campaniile umanitare din "Vest"... desigur, am descoperit că, în cele din urmă, era vorba acolo despre un mare viol al unei ţări, despre ceva de departe, din altă lume. Nu mai intru în detalii. Unii îşi puneau problema: ce înseamnă viol? Dacă o femeie e violată cu o mitralieră, e viol? Asta fiindcă e important să defineşti violul, e atât de tabu şi de complicat să vorbim despre acest tip de agresiune încât înainte să începi o discuţie, trebuie să fii pregătit. Altfel, s-ar putea să n-aibă niciun sens sa deschizi gura, cine se mai uită la corpul violat, experienţa violului, psihologia violatorului, psihicul persoanei agresate?... alea-s pentru specialişti, lucrări de cercetare, publicul larg are nevoie de claritate, de-aia e simplu sa reducem tot la o fustă şi-un frustrat… şi, eventual, un caz celebru. Câţi dintre noi am fi aflat despre acest caz dacă femeia agresată nu avea un coleg care să lucreze la un post de radio şi la o televiziune? Câte dintre violurile care au loc, în aşa-zisele spaţii publice sau private, nu sunt pomenite niciodată după ce au avut loc şi care sunt cauzele şi consecinţele acestui lucru? Din când în când, un astfel de eveniment apare pe agenda publică, iar abuzurile împotriva femeilor ajung pe prima pagină şi în dezbateri parlamentare, poate. Nu! Abuzurile împotriva femeilor, dincolo de continuitatea şi alimentarea reciprocă dintre violenţa structurală, culturală şi cea directă, în orice forme, abuzurile fizice, cele despre care vorbim acum, au loc foarte des şi au loc în mod continuu, transcend inclusiv graniţe temporale, oricât ni s-ar părea că nu se întâmplă asta şi că… e mai bine acum, totuşi, faţă de mai demult. Ne consolăm cu asta, trece bip-ul de pe radar-ul nostru şi mergem mai departe. Asta e fiecare act de agresiune care ajunge în sfera publică românească, un bip pe radarul acesteia, nu e un sunet lung, puternic, cu ecou. Un bip. Suportabil. Desigur, nu pentru toţi, sunt şi cei/cele care aud zgomotul intens al violenţei împotriva femeilor, organizaţii neguvernamentale, asociaţii, persoane, oameni care protestează şi de 25 noiembrie şi în alte zile, în Bucureşti, organizează acţiuni prin care încearcă (şi reuşesc, în opinia mea!) să combată viziunea aberantă a statului român care include violul pe “lista” infracţiunilor care pot fi mediate. Asta este ceea ce face statul român pentru femeile abuzate, agresate sexual, în spaţiul public, încearcă să medieze problema, să medieze responsabilizarea. Există situaţii în care medierea e cea mai bună soluţie, nu eram ironică mai sus dintr-un soi de radicalism universal. Însă, medierea între o persoană abuzată sexual şi agresorul său este ceva ce aruncă mai multe responsabilităţi asupra primei, în timp ce reduce, din punctul meu de vedere, responsabilizarea celui de-al doilea… sau chiar a statului.
Femeile inteligente, îmbrăcate decent nu au niciun drept in plus sau în minus in comparație cu „leliţele balcanice” şi nici nu sunt mai îndreptățite să NU fie violate. Vina n-o poartă victima sau fusta scurtă, ci agresorul! Violul femeilor de către bărbaţi are loc in spaţiul public şi în spaţiul privat, în cele mai multe dintre cazuri violatorul este un cunoscut. Nu e un şoc faptul că au loc violuri în spaţiul public. Nici măcar spiritul civic inexistent nu e un soc. Spiritul civic inexistent in ceea ce priveşte violurile, agresiunile împotriva femeilor, care sunt doar dacă sunt senzaţionale în vreun fel, altfel fac parte din cotidian, din natura(l), din lumea în care trăim şi-n care e mai uşor să protestezi pentru orice altceva decât pentru o femeie violată şi-a tot ce implică asta: cauze, consecinţe, responsabilizare, femei, bărbaţi, stat, societate, familie...".
Acum câţiva ani, un (reprezentant al statului roman?) psiholog, criminalist şi profesor universitar, considera că femeile se pot proteja de agresiuni publice daca nu se mai poartă ca nişte "leliţe balcanice"... pentru că, da, e responsabilitatea femeilor să se protejeze de agresiuni în spaţiul public, nu responsabilitatea bărbaţilor să nu le agreseze sau a Statului sa le protejeze sau să împiedice potenţialii agresori sau să-i re-educe pe cei care deja au comis agresiunea sau a societăţii să schimbe atitudinea de blamare a victimei într-o atitudine de susţinere a persoanei în cauză, fie că alege să facă public evenimentul sau nu. Paradigma victimei care trebuie să îşi auto-supravegheze comportamentul trebuie înlocuită cu una în care responsabilizarea şi (auto-)supravegherea să fie ale agresorilor, ale Statului. Din nou, deşi e mai uşor şi suntem educaţi să transferăm motivele producerii acestui tip de violenţă înspre genul/sexul feminin, un alt “depozit” al producerii violenţei împotriva femeilor, ar trebui, totuşi, să luăm în considerare faptul că cea mai uşor de dat explicaţie şi cea mai acceptabilă într-un anumit grup social, cultural, politic, economic, nu este neapărat şi cea corectă sau cel mai uşor de susţinut. Însă, cu cât mai corectă, cu atât va fi mai uşor şi eficient de utilizat în găsirea de soluţii. Revin, definiţiile sunt importante, nu doar ale violului, ci şi ale cauzelor acestuia. Dacă aceste cauze sunt comportamentul masculin agresiv şi societatea patriarhală care nu condamnă, ci ascunde, aceste materializări ale lui, atunci poate ar trebui să discutăm despre ele. Nu despre leliţe balcanice. Şi să nu întoarcem capul când o femeie strigă după ajutor fiindcă e violată. Parcă era toamna în care găseam fisura aia a societăţii ignorante, în care ancoram schimbări de mentalitate, întorceam capul spre (nu dinspre!) problemele societăţii româneşti - iar abuzul împotriva femeilor este una dintre ele. Hai s-o aplicăm şi dincolo de Roşia Montană!
[1] Parlamentul României, Călin Potor - declaraţie politică: "România, probabil singura ţară din lume care nu combate violenţa în familie!", ȋn Declarații politice și intervenții ale deputaților, ȋn Ședința Camerei Deputaților din 22 martie 2011, disponibilă online la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6978&idm=1,048&idl=1, accesată la 11 iunie 2011.
