Ilona Voicu
Justificarea existentei si a utilitatii productiilor pornografice a imbracat, de-a lungul timpului, diverse forme, insa cele mai ingrijoratoare dintre ele mi se par a fi explicatiile sustinute cu argumente cu tenta stiintifica si asumate de persoane care, punandu-si inaintea numelui un titlu, transforma demersul intr-unul care, pentru unii dintre noi, poate parea foarte credibil. Aceasta este prima reflectie pe care mi-a starnit-o articolul...
doamnei psiholog Jeni Chiriac, „De ce iubesc barbatii filmele porno”, care poate fi lecturat integral pe www.catchy.ro/de-ce-iubesc-barbatii-filmele-porno/354.
Daca o doamna psiholog considera consumul pornografic ca pe un soi de terapie de relaxare („pentru unii barbati pornografia este un moment de relaxare pe care si-l dedica in intregime si pe care doresc sa-l petreaca in solitudine”), justificata de nevoia acestora de a trai experiente si fantezii „pe care nu le pot materializa in relatia de cuplu”, probabil constrangatoare si plina de aspecte prozaice, ucigatoare de vise, atunci, eu, o cititoare lipsita de temeinice cunostinte teoretice cu privire la sexualitate si formele ei de manifestare, nu as putea decat sa ma declar convinsa de adevarul spuselor sale. Iar daca as mai fi avut unele mici semne de intrebare, daca nu de natura stiintifica, cel putin de sorginte morala, a doua serie de argumente ar trebui sa mi le spulbere in totalitate. Conform autoarei articolului, pentru femei, esentiala in relatia sexuala este povestea de dragoste, reveria, fantezia, dar daca ne simtim jignite de inclinatia barbatilor de langa noi pentru pornografie, aceasta suparare este nejustificata, pentru ca sexualitatea masculina este diferita, „foarte sensibila la stimuli directi si imediati”. Prin urmare, barbatii nu au cum sa se impotriveasca, sta in natura lor de barbati sa se simta atrasi de asemenea stimulari directe si imediate pe care productiile de factura pornografica le ofera din plin. Este destinul lor nemilos si, pana la urma, cum te-ai putea impotrivi?
Si daca, in pofida tuturor argumentelor de mai sus, plina de ranchiuna si de orbire, as continua sa condamn un asemenea comportament, doamna psiholog imi aduce la cunostinta faptul ca vina imi apartine mie, ca femeie, pentru ca, lipsita de rafinament si inclinatie catre analiza profunda, nu am curajul de a privi catre adevarata cauza: propria mea nesiguranta ca femeie.
Coplesita astfel de vina pe care, in sfarsit, mi-o pot asuma, nu pot decat sa rasuflu usurata de faptul ca finalul articolului imi ofera si solutia: „sinceritatea si comunicarea, cu sine si in cuplu”. Luand in calcul toate revelatiile produse de articol, am banuiala ca partea mea de dialog in cuplu ar trebui sa sune cam asa:
- Iubitule (Iepuras, Ursulet, Puiut sau orice alt nume de bine-meritat alint pentru virilitatea lui „foarte sensibila la stimuli directi si imediati”), imi pare atat de rau ca m-am suparat cand mi-ai spus ca te retragi in birou sa lucrezi si, de fapt, te-ai uitat trei ore la filme pentru adulti. Acum am inteles, in sfarsit, ca nesiguranta mea de femeie te-a impins sa faci asa ceva. Bantuita de „presupuneri si angoase irationale”, recunosc ca uram ceea ce faceai, consideram ca este degradant, umilitor pentru noi amandoi si pentru fiintele la care te uitai. Acum am inteles, in sfarsit, ca tu nu ai nicio vina: esti barbat si faci ceea ce trebuie sa faca un barbat. Poti fi linistit, pentru ca, de acum inainte, ori de cate ori vei avea nevoie de o „finalitate catarsica”, eu voi ramane in bucatarie si, coplesita de reverie, iti voi prepara un ostropel, asa cum iti place tie.
