Oana Baluta
„Ce este personal e politic” reprezinta un slogan celebru al anilor ’60-’70 prin intermediul caruia violenta impotriva femeilor a devenit vizibila, a fost adusa pe agenda publica si politica de catre miscarea pentru drepturile femeilor din statele occidentale democratice.
In virtutea dihotomiei dintre sfera publica si cea privata, incalcarea drepturilor femeilor in familie a fost tinuta vreme indelungata departe de interventia legitima a statului prin legislatie, politici publice potrivit principiului „drepturile femeilor se opresc la usa casei” pentru ca „dincolo” este spatiul sacrosanct al familiei. Insa, studiile si statisticile ne arata ca familia este una dintre cele mai violente institutii dintr-un stat.
Ce stim despre violenta in familie in Romania? Potrivit datelor statistice furnizate de defuncta Agentie Nationala pentru Protectia Familiei (victima colaterala a crizei economice, in Romania in perioada 2004-2009) a crescut incidenta cazurilor de violenta in familie (8104 comparativ cu 11534 din cazurile inregistrate), iar victimele sunt mai ales femei (de pilda, mai mult de 66% in 2007). In unele state membre ale Uniunii Europene (teoretic si noi suntem aici) violenta impotriva femeilor fie ea fizica, economica, psihologica, sociala, din spatiul privat ori din cel public a devenit fapt politic. Ce inseamna asta? Ca violenta impotriva femeilor este recunoscuta ca o incalcare a drepturilor femeilor, ca este inteleasa si perceputa politic drept o problema la nivel de societate, nu este doar un eveniment personal tragic si nefericit al Mariei, Ioanei, Alinei, Teodorei, Anei, Laurei... Acolo sunt programe si proiecte, este legislatie, sunt declaratii si actiuni politice si individuale care condamna si indeamna la toleranta zero.
Aici? In Romania exista in continuare un retard conservator care amalgameaza cetatenii fara sa tina cont ca ei sunt femei si barbati cu probleme si interese comune, dar si diferite, uneori diametral opuse, platitori de taxe si impozite, cetateni catre care ar trebui indreptate si politici publice specifice.
Sa exemplificam. Daca femeile platesc taxe si impozite (si o fac pentru ca sunt prezente pe piata muncii), atunci banii publici nu ar trebui cheltuiti in asa fel incat sa se tina cont si de problemele si de interesele lor? In acest caz nu ar trebui infiintate adaposturi ori mentinute in viata cele putine care mai exista, cu atat mai mult in acest context economic al carui efect este cresterea cazurilor de violenta in familie? Oare nu ar trebui revizuita legislatia in asa fel incat sa includa ordinul de restictie pentru agresor? Oare nu ar trebui elaborate programe de prevenire, de vizibilizare, de stimulare a unui grad zero de toleranta a violentei? Oare nu ar fi trebuit pastrate institutiile deja infiijntate care coordonau proiecte si programe adresate violentei ca urmare a presiunilor exercitate de Uniunea Europeana pe cand eram in plin avant al aderarii?
Securitatea personala este un drept minimal fundamental de care trebuie sa se bucure orice individ, femeie sau barbat in general, dar mai ales intr-o democratie. 25 noiembrie este Ziua internationala pentru eliminarea violentei impotriva femeilor, este acel moment din an in care ne reamintim cum securitatea personala in sfera privata -in cadrul institutiei familiei cel mai adesea- si in sfera publica este incalcata in cazul membrilor femei.
Depolitizarea violentei impotriva femeilor face imperios necesar ca acel mod de gandire asupra a ceea ce este personal si politic sa fie recuperat la nivel statal si individual.
P.S.: Pe 25 noiembrie am fost la metrou, am impartit pliante, am discutat cu femei, am tinut strans mainile celor din jurul meu. Am avut din nou confirmarea faptului ca lumea care ne inconjoara este stramba. Nu bataia pe care o incaseaza femeile era gresita, ci ceea ce faceam noi. Nu trebuia sa deranjam ordinea lucrurilor pentru ca in acest spatiu caldut se simt bine batausii. Ei au toata acceptarea sociala si politica de care au nevoie. Ii accepta cei din jurul lor, ii incurajaza politicienii cand se joaca de-a v-ati ascunselea cu legislatia.
Imi scria Daniela Draghici zilele acestea: „prin lipsa de actiune, politicienii sunt complicii agresorilor.” Da, acesta este adevarul. Ar fi trebuit sa discute ei cu femeia de la metrou care isi frangea mainile povestindu-mi ca o bate sotul acasa. Da, mie o straina care protesta la metrou. „Incerc sa ii fac pe plac, sa ii anticipez dorintele, sa tac din gura, sa ma port cu grija; nu am unde sa ma duc, doar pe mama o am, dar m-am casatorit si mama imi spune sa stau cu el”. Mi s-au taiat picioarele si mi s-au invalmasit gandurile in acel moment. Ce sa fac, ce sa-i spun? Putinul pe care il avem: mergi si ia certificatul de la IML, acestea sunt datele de contact de la un adapost, a trecut o lege de Senat care prevede ordinul de restrictie. Sa speram ca va trece si de Camera Deputatilor.
Nu v-as dori sa simtiti ce am simtit. Senzatia lipsei de putere este cumplita. Te sufoca.
Articol publicat in ziarul „Impact”, realizat de Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea din Bucuresti.
