Andreea Molocea
Mama mea este muncitoare. Toata viata ei asta a fost. A terminat un liceu industrial, la 21 de ani era angajata la o fabrica -„Electrocontact”, casatorita si cu un copil, cu mine. Am crescut printre turele facute de mama si tata, ture „aranjate” cu maistrul de fabrica, ca eu sa nu raman 10 ore singura in casa. Asta se intampla doar pe timpul verii. In rest, eram data la tara, la mamaia, unde am trait pana la 6 ani si jumatate. Era cea mai buna solutie, pentru ca eu sa nu raman prea mult timp singura in casa; si apoi, iarna era frig si in apartament nu aveam soba. Mamaia avea. In plus, ea era taranca simpla, lucra pamantul, nu avea program de fabrica. Ea ma lua peste tot cu ea, tataia facea naveta la oras si era plecat tot timpul saptamanii. Cand ea prasea cu celelalte femei si barbati, ma lasa la umbra unui copac pe marginea santului cu o jucarie. Stateam acolo pana se intuneca si priveam sirul acela de femei cum se aplecau, ritmate de sapa. Eu stiu datorita lor ce inseamna sa muncesti la tara, sa semeni pamantul, sa mergi la prasit, sa mergi la desfacat porumb, sa mergi la moara, sa cari saci in pod. Stiu ce inseamna sa ungi cu lut casa si sa varuiesti; cu var din acela care sfaraie si miroase intr-un mod anume. Stiu ce inseamna sa astepti sa iasa puii din oua primavara, sa cresti ratuste si sa toci frunze de loboda pentru ele, sa te alerge gansacul sau sa iti sara curcanul in cap daca esti imbracata in rosu. Stiu ce inseamna sa pregatesti mancare la cuptorul din curte si stiu ce gust au cartofii copti pe plita. Stiu ce inseamna 10 femei la un loc, lalaind cantece populare, adunate sa invarta la sarmale pentru parastase sau alte evenimente satesti. Stiu ce inseamna sa mergi cu ele pe dealuri sa culegi urzici primavara. E drept, pe mine nu ma lasau; eu culegeam toporasi si mi se parea frumos...
Din cand in cand, atunci cand reuseau sa aranjeze la fabrica sa poata avea doua zile libere, mama si tata veneau sa ma vada. Pana pe la vreo 3 ani insa, mama a fost mai mult o femeie care plangea tot timpul cand intra pe poarta si ma vedea si nu o tin prea bine minte; ma induiosau lacrimile ei, imi amintesc asta, dar nu prea intelegeam ce se intampla. Eram, cred, mai apropiata de motanul alb cu pete negre, decat de ea. Era tare stranie revederea cu parintii mei, chiar daca stiam ca femeia aceea e mama si barbatul acela era tata. Partidul reusise sa ma separe cumva, de ei. Apoi mama a inceput sa ma ia la Botosani vara, la oras. Tata ma lua cu el la fabrica. Acolo era plin de sali mari, cimentate, cu niste geamuri mici verzui, mirosind a metal. Era un miros greu-acrisor, iar peste tot era plin de piese de fier, containere cu reziduri metalice si bucatele stralucitoare de pilitura. Acolo am invatat, de la un domn maistru, cum sa ma joc cu magnetii. Maistrii erau usor de distins, erau barbati, aveau niste halate cu guler, albastre si un fel de basca. La mama in vestiar, dupa program, erau femei multe, fiecare cu dulapiorul ei. Tot de metal. Inauntru erau hainele lor de schimb. Acolo am cunoscut-o pe Lili, colega mamei, o fata tanara cu par lung si blond care si pana astazi o tin minte ca pe cea mai frumoasa fata din lume. Ma placea si mi-a impletit o vesta dintr-un mohair multicolor. De la ea mama a invatat cum sa impleteasca cu modele, astfel aveam un pulover roz cu un iepuras rosu si caciula cu buburuze, fustite cu motocei.
Intre tarancile adunate sa praseasca si mesele lor fugare pe marginea santului asezate pe pestelci, intre femeile din fabrica in care lucra mama pana in '90 si care impartaseau retete si modele de impletituri si modul in care muncesc femeile astazi in fabricile din zona Moldovei, eu nu vad diferente.Mama tot intr-o fabrica lucreaza, o confectie de data aceasta. A unui francez; asa il numesc toate muncitoarele. Fac costume barbatesti, intr-o sala din vechea si desfiintata fabrica „Electrocontact”. Aceleasi hale mari, cimentate, mirosind a metal, cu aceleasi ferestre mici, din sticla groasa si verde. Singura diferenta este ca acum plutesc in aer scame si fire de material care vara devin sufocante si le provoaca tuse. Nu au aer conditionat, nu primesc apa. Oricum nu au voie sa stea cu lichide alaturi (daca strica materialele?!). Ca sa mergi la toaleta, ceri permisiune, dar nu mai mult de 15 minute pe zi. Scaune nu au. Vara, vin in posete cu lenjerie de schimb, pentru ca de la caldura transpira si nu au dusuri acolo. Nici ferestre sa deschida nu au. Intre ele impart pe sub mana pahare in care pun ness cu cola si vorbesc, barfesc, povestesc. Se rade mult, ceea ce intotdeauna m-a uimit la femeile acestea muncitoare. Ca si tarancile cu care prasea mamaia, si ele vorbesc tare, uneori fac glume deocheate, mai injura pe barbati, se plang de probleme. Salariul lor este de 700 de lei, cu tot cu bonuri de masa. Asta daca muncesc si ore suplimentare. Nici mama, nici restul colegelor ei nu se plang. Comenteaza cu toatele de guvern, pentru ca de patron nu pot. Daca s-ar revolta, patronul ar pleca peste Prut sau in China. Ele stiu cu toatele ca daca ar spune ceva rau de el, ele nu ar mai avea loc de munca. Si apoi, peste tot in Botosani, aceea este media de salariu intr-o fabrica. Nu e nimic atipic. Cu toatele au familii, parinti batrani si copii in licee sau facultati. Cu toatele povestesc ce pachete pun copiilor studenti, cu toatele asteapta sarbatorile. Ca sa ii vada.
Acestea sunt femeile de sacrificiu ale Romaniei. Femeile acestea care nu sunt glam, dar care cunosc intotdeauna o coafeza care le face un permanent sau suvite, care mai cumpara pe comanda la salariu de la Avon un ruj sau un parfum. Femeile acestea platesc taxe, cumpara in rate frigidere si congelatoare in care pun la inghetat legume pentru iarna. Femeile acestea, ca si cele din trecut, se plang de soti violenti, de parinti bolnavi care nu au bani de medicamente. Femeile acestea sunt trecute cu vederea in orice discurs politic, cu toate ca ele, printre telenovele si treaba, stiu foarte bine ce e politica si cat de departe este ea de ele. Femeile acestea nu sunt reprezentate. Nimeni nu le stie. Nimeni nu vorbeste cu ele. Nimeni nu le aminteste. Doar copiii lor, atunci cand asteapta la autobuz pachetul cu mancare. Femeile acestea nu au sindicate, nimeni nu le reprezinta vocea. Nici o parlamentara, nici o deputata, nici o senatoare, nici una din cele aproape 9% care sunt implicate politic. Ca sa nu mai vorbesc de domnii din politica, care prefera sa se gandeasca la femei ca la un bun turistic, ca la niste fiinte silfide si gingase sau ca la niste modele care sa faca parade pentru tineretul din partid.
Vreau sa amintesc tuturor ca nu toate femeile se imbraca in roz si poarta tocuri. Ca ele isi cumpara lenjerie de la tarabele din piata si asta rar, ca ele sunt inca cele care stiu sa faca zacusca si dulceata in casa, ca ele nu sunt nici tarancile mitizate in costume nationale care picteaza oua sau fac cozonaci, dar nici damele de oras cochete. Ca ele sunt normale si ca sunt multe si ca sunt invizibile si mute. Ca ele trec pe strada si nu mai intorc priviri, dar ca ele asculta stiri care intotdeauna vorbesc despre orice altceva numai despre persoane ca ele nu. Ca ele, inca de la mamele lor cu baticuri pe cap, isi cunosc problemele: violenta, salariile mici, copiii si educatia lor, spitalele, batranii in grija, problemele lor de sanatate. Aceste femei, muncitoarele trecute de 45 de ani, sunt patura invizibila a societatii noastre. Cel putin cele din nordul Moldovei au fost cele care s-au adaptat cel mai putin perioadei de tranzitie. Patriarhatul, sotii care sunt capul familiei, invataturile preotilor, le-au facut sa nu aiba curaj sa se educe. Ele nu au fost invatate sa ceara mai mult, ele nu au nici un sprijin pe care sa se bazeze. Ele sunt dezamagite, ignorate, sunt mame si dadace pentru parintii lor batrani. Asta dupa programul de munca. In rest, cand mai povestesti de ele, sunt judecate. Multi destepti, cand afla de ele, incep sa argumenteze ca e vina lor pentru situatia in care se afla. Inclusiv seful statului. In Romania, prea putine programe se ocupa de femeile de peste 45 de ani, iar cele care sunt, exista datorita unor organizatii nonguvernamentale si a unor femei puternice precum este Dina Loghin la Iasi. Dar cati cunoastem aceste organizatii si aceste programe? Pe cine intereseaza? La urma urmei nu e nimic senzational la niste femei cu parul permanent, mirosind a parfum ieftin. Femei de prin partide au inceput recent sa vorbeasca despre reprezentare si o fac cu argumente, cu cifre, cu statistici. Colegii lor barbati vin si ei cu parerisme, cu probleme metafizice, cu temeri. Multe temeri. Mama, cand a aflat despre aceste cote de reprezentare in parlament m-a sunat sa ma intrebe, insa a incheiat ca intotdeauna cand purtam discutii politice: „eh, cu ce o sa ma ajute acum asta pe mine?! Macar celor tinere sa le foloseasca”. Ea are doar 45 de ani, ea se considera deja batrana, o cetateana expirata.
Ca fiica, ca feminista, ca teoreticiana, toate acestea ma dor. Si sa nu mi se spuna ca povestea bunicilor mele, a mamei mele si a femeilor care mi-au inconjurat prima parte a vietii nu sunt subiecte politice. Pentru ca sunt. Cap-coada, povestile si vietile acestor femei fara nici un status social au fost marcate de politic: din adolescenta, de cand erau duse cu autobuzul si controlate ginecologic, pana la modul in care au muncit in fabrici, la modul in care si-au crescut copiii, au trecut prin tranzitie sau si-au dus mariajele. Toate acestea sunt situatii reale, probleme reale, acestea sunt subiectele care ar fi trebui sa genereze politici. Ele sunt cetatenele Romaniei si sunt necunoscute. Ele sunt femeile lipsite de statut social, limitate doar la doua cuvinte: mama si sotie. Ele sunt cele care "nu stiu multa carte", care cu un liceu si maritate, cu copii si printre ajutoarele de somaj ale tanzitiei au crescut miile de absolventi actuali.
Femei ca mamaia mea si ca mama mea nu au fost niciodata ascultate, stiute. Povestile lor seamana cu cele ale altor cateva mii de femei ca ele. Ele nu sunt mituri, nici povesti exotice sau nostalgice. Ele sunt femei care nu isi cunosc drepturile pentru ca nimeni nu le-a spus vreodata ca ar avea asa ceva , nici nu le-ar trece prin cap. Problemele lor grave sunt susotite, vietile lor ascunse, munca lor invizibila. Bineinteles, putem gasi explicatii multiple pentru situatia in care ele se afla. Dar mi-as dori, candva, pana nu ajung ele la pensie eventual, sa se si faca ceva pentru ele, nu doar sa fie gasite explicatii. As dori ca mama mea si colegele ei sa nu se teama sa se planga de conditiile mizere de munca, sa nu mai susoteasca pe teme precum violenta domestica prin vestiare, mi-as dori ca ele sa nu poarte singure grija batranilor care, senili si neputinciosi, sunt adusi de la tara in apartamentele lor de doua camere. Mi-as dori ca, candva, aceste femei, din nordul tarii, sa poata merge intr-o vacanta. Prima din viata lor.