Eu, femei şi feministe în Piaţa Universităţii

Alice Iancu

Avertisment cititoarelor şi cititorilor: nota personală a acestui articol este pronunţată, am încercat să nu mă feresc să povestesc propriile stângăcii sau naivităţi. Am decis să păstrez o primă parte consistentă despre confuzia primelor zile, pentru a reda şi procesul de clarificare a propriilor gânduri. Nu are sens să pretind că am pus piciorul în piaţă cu o agendă feministă bine definită. Nu a fost aşa. Aveam doar două gânduri iniţial : încurajarea protestului paşnic pe de o parte şi încurajarea vizibilizării femeilor din piaţă şi a problemelor lor pe de altă parte. Nu prea ştiam ce se întâmplă. Nu mă gândeam că va dura.
Scurtă notă: nu pretind deloc sa vorbesc în numele tuturor femeilor sau feministelor din Piaţa Universităţii. Vreau doar sa vorbesc DESPRE ele, cum am văzut eu ce se întâmplă, ce am văzut, ce am auzit, ce sper. Evident, nu am vorbit cu toate femeile de la Universităţii. Iar grupul de feministe cu care am mers seară de seară nu este singurul grup feminist. Uneori ne mai unim, alteori suntem “prin preajmă”.
Cred că este foarte importantă distincţia dintre a vorbi “în numele” Pieţei Universităţii şi a vorbi “despre” Piaţa Universităţii. Vreau să vorbesc despre Piaţa Universităţii şi femei. Vreau să o fac pentru că am convingerea că Piaţa Universităţii este importantă pentru femei.

Faza 1: Eu nedumerită în Piaţa Universităţii- primele trei zile

Nu am ajuns la protest din prima zi, de vineri. Am aflat de el de la mama mea, ea m-a sunat din marş şi mi-a spus că este la un protest pentru domnul Raed Arafat şi pentru că Traian Băsescu este un nesimţit. Mama mea este o persoană finuţă în vocabular (spre deosebire de subsemnata, care a folosit cuvinte mai dure de-a lungul timpului faţă de multiplele derapaje ale preşedintelui). "Nesimţit" este maximul înjurăturilor în registrul mamei mele. Era şi cu tata. Mi-am dat seama că sunt foarte supăraţi amândoi, pentru că tatăl meu a avut un infarct acum câţva ani şi se fereşte de efort, efort precum un marş spre Cotroceni. Eu vineri seară am lucrat pentru cursuri şi abia sâmbătă după-amiază m-am lămurit că "ceva" se întâmplă, când m-a sunat fratele meu din Piaţa Universităţi.
Sâmbătă am ajuns târziu, veneam dinspre Unirii. În Pasaj la Universitate alergau persoane de colo-colo. Auzeam de sus de pe trotuar multe scandări, multe împotriva jandarmeriei. Huiduieli. "Ah, m-am gândit, sunt bătuţi oameni" (reflex după multe lecturi despre libertate şi reprimare din partea statului). Am scos repede telefonul şi am ieşit cu el filmând. Am filmat puţin, sub un minut. M-am lămurit că nu aveau loc violenţe. Dar nu m-am lămurit ce se întâmplă, deloc. M-am tot învârtit cam 45 de minute fără ţintă şi am plecat cu multe întrebări în minte.

Duminică m-am uitat la TV. M-a enervat stupoarea unor reportere şi reporteri “Sunt şi femei în Piaţa Universităţii” (Alooooo, sunt femei care protestează în stradă din 89! Când vom înceta cu aceste clişee stupide) “Oare femeile se simt în siguranţă în Piaţă” (Aloooo, dublu Aloooo, nici în casă nu ne simţim, nici pe stradă, mulţumim pentru legislaţie şi politici deficitare!). Alt domn a comentat la un moment dat şi că “Femeile au ieşit să protesteze şi vă daţi seama, şi-au lăsat ciorbiţa acasă”.......( nu am replică minim politicoasă la asta)
Am vorbit la telefon cu Oana Băluţă şi am ajuns repede amândouă la concluzia că trebuie să ieşim. Ne-am gândit: pare un protest civic paşnic şi noi am protestat de mulţi ani pentru diverse probleme. Să ieşim ca să reprezentăm protestul non-violent şi ca să participăm ca femei şi cetăţene contestatare. Să se vadă că sunt femei în Piaţă. Măcar atât. Recunosc, pentru mine astea erau chestiuni minimale. Zis şi făcut. Am pictat două pancarte “Am dreptul să protestez” şi “ Protestez nonviolent” pe un bloc de desen rătăcit prin casă şi am plecat. Am ajuns pe la 18.30 în faţă la TNB, unde ne-am întâlnit cu Dragoş (fratele meu) şi cu un prieten de-al lui. Oameni, mulţi, cel puţin câteva sute pe partea de la TNB. Mulţi oameni din perspectiva unei ONGiste feministe care se bucură pentru fiecare om care vine la o masă rotundă, la un protest, la o împărţire de pliante. Eram cumva ... mulţumită. Pentru că lumea manifesta. Ca activistă feministă şi “copilă” de Ştiinţe Politice de la 18 ani, parcă inhalasem o gură de oxigen participativ.
Pe la 19.00 am început să auzim scandări ca pe stadion din dreapta noastră (le recunosc, până pe la 21 de ani am fost des pe stadion cu fratele meu). O parte din prietenii cu care ne întâlnisem acolo au plecat. Nu eram deloc dumirită pentru ce şi de ce ar protesta galeriile de fotbal. Dar nici nu le-am acordat atenţie. Eh...Dragos a început la un moment dat să tragă de mine “Hai mai în dreapta, hai, văd că se mişcă băieţii”. Eu, senină “De ce? Nu sunt periculoşi, îi aude toată lumea, dacă erau periculoşi îi izolau jandarmii până acum”. M-am urcat pe o bancă cu pancarta mea „Am dreptul să protestez”, m-am înfipt în banca aia ca în nisip. Foarte puţin, câteva secunde a durat: persoanele din faţa mea parcă s-au evaporat, un grup de băieţi (vreo 25) a înaintat şi am văzut flăcări cam la 20 de metri în faţă-dreapta (cocktailul Molotov). Huiduieli fluierături, lumea a început să alerge. Oana alerga în faţa mea şi a fost îmbrâncită. Mi-am adus aminte că busculadele sunt foarte periculoase şi, cum ajunsesem lângă alte bănci, i-am strigat: „Oana, pe bancă, pe bancă”.
Ne-am urcat pe bancă, eu de mână cu Dragoş. Lumea fugea. Dragoş a ţipat „Au dat cu gaze, idioţii”. Apoi le-am simţit. Nu sunt de nesuportat la vreo 30 de metri de la sursă, dar sunt foarte...neplăcute. Gâtul mă ustura şi am început să tuşesc şi să respir adânc (nu este o idee bună). Ochii mă usturau foarte tare şi am început instinctiv să îi masez cu degetele (nici asta nu este o idee bună). Mă clătinam ca beată, nu vedeam prea bine, doar mulţi jandarmi în jurul nostru, unul a ţipat la mine şi la Dragoş „Plecaţi de aici”. Am luat-o spre piaţa Rosetti.
Nu m-am înfuriat până nu am auzit jandarmii care urlau „Plecaţi acasă” şi nu am văzut un domn în cârje care se grăbea cât putea. Era ceva în imaginea aceea cu jandarmi înarmaţi cu bastoane care „mânau spre casă” grupul de civili liniştiţi (băieţii agitaţi nu ştiu unde dispăruseră) care mă irita mai mult decât pot exprima. Lângă o maşină din aceea mare, o dubă, stătea un jandarm. Am început toţi să ţipăm la el. Nu eram calmă. I-am băgat foaia mea de desen în faţă şi am început să urlu la el, să urlu: „Ce este periculos în protestul meu? Eu nu plec! Să ne protejaţi, nu să ne gazaţi!”. Lumea începuse să înjure jandarmii, ei o ţineau cu „Plecaţi acasă”. Între timp lentila de contact din ochiul meu drept dădea semne că nu stă bine. Ochiul mă durea foarte tare. Am început să strig că trebuie să îmi scoată cineva lentila. În sfarşit, ne-am regrupat la Piaţa Rosetti şi am luat-o prin spate pe la TNB. Am scăpat şi de lentilă. Lumea părea ciudată pe jumătate înceţoşată.

În spate la TNB eram patru înverşunaţi: eu, Oana, Dragoş şi prietenul lui. Supăraţi. Foarte. După două-trei replici schimbate cu Oana, decidem: nu plecăm. Avem dreptul să protestăm paşnic. Vociferam „Piaţa e a protestatarilor paşnici, nu e nici a jandarmilor, nici a celor violenţi. E a noastră, nu o cedăm. Trebuie să rămânem”. Nervoase amândouă. Eu nutream acum gânduri nu prea prietenoase faţă de galerii, îmi aminteam lucruri de pe stadion. Mă întrebam de ce au venit ei aşa organizaţi (organizarea mă irita, nu îi simţeam solidari cu restul protestatarilor. Dar, da, au şi ei dreptul să protesteze paşnic). Răutăcios, mă gândeam, au lăsat mesajele rasiste acasă şi au descoperit democraţia? Deja eu şi Oana ne întrebam cum se va termina, poate ajungem amândouă în dubă, făceam planuri cum calmăm părinţii la telefon. Am reuşit să îi liniştim. Ai mei părinţi cel puţin ştiu ce „copii” au, ştiau că eu şi Dragoş nu vom pleca. Principial şi încăpăţânat, aşa (de altfel şi ei merg în fiecare după-amiază la protest). Eu şi Oana am făcut poze cu noi gazate, „să avem dovezi”. Nici noi nu ştiam pentru ce. Apoi am luat-o pe la Inter şi am traversat mergând la Fântână. Acolo, pace. Şi pace a rămas. La un moment dat s-a auzit ceva despre Unirii şi mai multe grupuri de băieţi au luat-o din loc spre Pasaj vorbind că pleacă la Unirii (cred că pe la ora 20.30, dar nu sunt sigură).

La Fântână m-am întâlnit cu alţi colegi. Am rămas acolo în frig scandând. Cu pancartele şifonate. „Să arătăm ce este protestul paşnic, este important. Democraţieee, măăă!”  vociferam cu un coleg. Facem şi planul imediat: să rezistăm până la 00.30. Era frig. Din ce în ce mai frig. Primeam SMS-uri de la cei plecaţi acasă „E rău la Unirii. Unde sunteţi. Sunteţi bine. Spun ăştia la TV că e nebunie. Vai, ştiţi ce vedem la televizor, incredibil”. La noi, linişte. Vizavi, la TNB, linişte. În depărtare, doar ocazional ceva rumoare. Încep speculaţiile „Dacă s-au mutat violenţele la Unirii, să rămână acolo, se vede clar protestul paşnic de aici. Să se vadă.” Eu îmi imaginam că la Unirii sunt cei 25 de băieţi de mai devreme, poate încă unii veniţi să-i sprijine. „Eh, 50 de oameni acolo, sunt sute de jandarmi, se liniştesc repede”. Mai scandam, mai glumeam. Jandarmii ne iritau foarte tare, se tot apropiau şi depărtau în formaţiuni de câte zece. Cum apăreau mai aproape simţeai palpabil tensiunea printre oameni. Ne erau de-a dreptul antipatici. Pe la  ora 00 mai eram cam 150 pe partea noastră (avertisment: dacă sunt mai mult de 50 de oameni undeva nu mai am siguranţa estimărilor).

O doamnă de la Realitatea a apărut cu un microfon. M-a întrebat dacă vreau să vorbesc. Am întrebat dacă sunt în direct şi mi-a răspuns afirmativ. Atunci m-am hotărât şi am spus că sunt de acord să răspund întrebărilor. În minte am rulat repede un mini-discurs frumos despre importanţa protestului paşnic în democraţie şi femeile din piaţă. Ce a ieşit...nu prea a ieşit ce credeam. Regret nervozitatea şi unele cuvinte, dar mi le asum, ce să fac.
Nu mai este link-ul disponibil. Repet din memorie. Prima întrebare şi întreaga abordare m-au scos din sărite „Ce părere aveţi de violenţele din Piaţa Unirii?”. „ Nu stiu, noi am fost aici, nu ştim ce s-a întâmplat la Unirii, noi protestăm aici de multe ore paşnic”. „De ce aţi venit?” „Consider că sub acest Guvern drepturile noastre sunt din ce în ce mai îngrădite. De exemplu, anul trecut s-a încercat modificare legii adunărilor publice, modificare care ar fi îngreunat orice protest.” „Ce părere aveţi despre cei care au protestat violent?” „Ce parere pot să am. Noi, majoritatea, am protestat multe ore pasnic aici. Dacă sunt atât de capabili jandarmii, să izoleze pe cei violenţi, noi protestăm paşnic aici” (microfonul este pasat unui tânăr revoltat de violenţa jandarmilor. Eu eram enervată de atâta discuţie despre violenţe). Mă bag efectiv în microfon „Majoritatea oamenilor nu au fost violenţi, mii de oameni au protestat paşnic aici ore în şir, timp de 12 ore. Înţeleg că trebuie să vorbim despre violenţă, dar putem să nu mai fim atât de obsedaţi de 20 de puşti tâmpiţi. Mereu violenţe, violenţe, violenţe, dar putem să nu ne mai gândim numai la asta, ani de zile drepturile noastre nu vi s-au părut aşa senzaţionale”

După interviu am mai stat cam 20 de minute şi am plecat încântaţi că am rezistat în frig cât ne propusesem. La plecare am mulţumit ironic jandarmilor pentru gaze. Unul ne-a răspuns în râsetele celorlalţi „Cu plăcere”. Antipatia s-a instalat comodă în sufletul meu. M-au gazat pe banii mei în timp ce protestam paşnic şi râdeau de mine.
La TV, acasă, am văzut ce se întâmplase la Unirii. Nu înţelegeam cum a fost posibil. Mă enervau băieţii aruncători de pietre, dar în mintea mea era din ce în ce mai bine înfipt gândul că jandarmii probabil au făcut exces de zel şi au comis abuzuri. Am avut dreptate: filmuleţul de mai jos trebuie vizionat. Mi se pare important să reţinem că niciodată, niciodată nu sunt drepturile mai relevante decât atunci când nesiguranţa şi violenţa apar. Drepturile nu sunt politeţuri de respectat când e linişte, nici nu sunt rezervate oamenilor „respectabili”. Sunt şi ale „puştilor tâmpiţi”.

Persoanele nerăbdătoare pot sări la minutul 1:00

{youtube}VLM_aOvnB0M {/youtube}

Drepturile tuturor atunci când interacţionează cu jandarmii: AICI
Pentru persoanele care doresc să sesizeze abuzuri: AICI

Faza 2: Cu feminismul în Piaţă!

Preambul: Luni dimineaţă, multe telefoane. Cu Oana şi celelalte colege. Agitaţie. Decidem să revenim în Piaţă. Ca cetăţene aveam, din plin, motive de protest. Deja începem să concepem o mini agendă feministă. Care se rezuma pentru moment la „Să se vadă că sunt femei în Piaţă. Că au interesele lor. Să genizăm unele pancarte”. Buun. Pornit spre piaţă. Luni-marţi eram nervoase. Jandarmii ne enervau. Unul mi-a spus că eu sunt în Piaţă pentru că nu am „servici”. Nu înţeleg, şomerele nu au voie să protesteze? Altul ne întreabă de ce staţionăm pe trotuar la Inter în grup (eram patru oameni, discutând încotro să o luăm), ne îndeamnă să mergem spre TNB. Îi răspundem că ne-au gazat acolo, mulţumim, dar nu. Răspunsul jandarmilor: “Gazele nu fac discriminări”.
Luni: tensiune, confuzie. După adrenalina de duminică încercam să analizez situaţia, deşi „analiză” e mult spus. Mai degrabă încercam să mă dumiresc cât mai bine despre ce e vorba. Protestul a devenit paşnic, joi nu am înţeles de ce ne-au scos din piaţă. Dar în general jandarmii, începând de luni, s-au retras încet-încet şi s-au mai împuţinat. La fel şi sentimentul de nervozitate. Persoanele care protestează paşnic în Piaţă pe partea de la Fântână au protestat organizat şi liniştit seară de seară. Atmosfera este frumoasă şi relaxată.
Îmi era clar de luni că majoritatea sloganurilor erau anti-Băsescu şi anti-guvern. Sunt în continuare. Din motive...la fel de diverse ca şi modalităţile în care în ultimii ani femeile şi bărbaţii din România şi-au simţit drepturile şi demnitatea încălcate. Se cer anticipate, nu comasate. Se cere un discurs decent de la „reprezentanţi”. Se cer demisii. Se cere dreptate la Roşia Montană, buget crescut pentru sănătate, educaţie şi cultură, reprezentarea femeilor. Ulterior au aparut si sloganuri anti-USL. Joi, când a fost mitingul USL, am mers hotărâtă la locul obişnuit, pentru că, dacă Piaţa nu e a celor violenţi si a jandarmilor, nu e nici a partidelor. Nu zilele astea, nu în situaţia actuală. Partidele, mai târziu, altă dată. Piaţa Universităţii este pentru un timp a noastră, a cetăţenelor si cetăţenilor. Partidele eu cred că deocamdată trebuie doar să dea semne că ascultă Piaţa Universităţii şi să o asculte. Realmente să o asculte. Vreau să văd că au o listă, acolo, undeva, pe care încep să o bifeze. Începând cu mai multe demisii şi continuând cu celelalte revendicări, analizându-le pe toate cu atenţie.
Piaţa Universităţii cred că este un exerciţiu de tragere la răspundere în primul rând a actualei guvernări şi un exerciţiu de avertizare pentru cele viitoare. Un exerciţiu preţios de democraţie: o luaţi razna, vă taxăm! Luaţi un pix şi notaţi!

Feminism în Piaţa Universităţii, la Fântână

Am vorbit cu restul colegelor din Consiliul Director FILIA şi am decis să ne asumăm ieşirea ca FILIA. Pentru vizibilizarea intereselor femeilor şi din toate motivele de protest şi activism din ultimii ani. Am postat in zilele acelea pe site mini-manifestul: De ce protestează Centrul FILIA.
De luni ne-am instalat confortabil la Fântână. În fiecare seară de la 19.30 pana la final, mai multe dintre noi. Alături de activişti pentru Roşia Montană. Alături de Indignaţi. Alături de un grup de tineri actori. Alături de oameni veniţi singuri sau cu prieteni. Alături de alte feministe. M-am întâlnit cu cele de la FRONT şi Feminism-romania. Cu cele de la Biblioteca Alternativă. Grupul nostru de la Centrul FILIA este tânăr şi entuziast. Între scandări ne împărţim ceai, râdem, facem planuri. Zâmbim mult când vorbim între noi sau cu cei de lângă noi. Când scandăm ne încruntăm, ne aducem aminte cât de mult protestăm faţă de atâtea lucruri. Nu credeam că putem ţipa atât. Avem şi fluiere, pentru când nu ne mai ţine vocea.
Aici, la Fântână, se strigă mult si frumos. Aici, am constatat că se poate, încet-încet, că se pot striga sloganuri feministe „Paharul nostru este plin-Statul ăsta e misogin”. Claudiu Crăciun face o treabă minunată la portavoce. Seară de seară. Portavoce pe care o împarte şi cu alţii. Şi cu altele. Şi cu feministele. Este o senzaţie mi-nu-na-tă. Cred că este nevoie de tact. Am observat că, dacă ne alegem bine momentele, lumea ţipă feminist alături de noi. Ne-am făcut pancarte feministe mari şi vizibile, care au fost bine primite. Se strigă „Cinste lor, Cinste lor, Cinste CiumpalacElor!”. Eu, ca feministă, sunt foarte încântată când se strigă „Vrem spitale, nu catedrale” sau „Bani pentru educaţie, nu pentru poliţie”. Sunt încântată că se strigă pentru domenii feminizate, din poziţii asumat feministe sau nu.
Încercăm să vizibilizăm mesajul nostru pentru femei în Media. Am reuşit ce vedeţi mai jos (selecţie). Feminism şi femei la ore de maximă audienţă şi pe internet, eu una sunt foarte mulţumită! (După cum puteţi observa, nu discriminăm nici o televiziune:)

Eu turuind in timpul alocat la Realitatea TV despre mesajul feminist din Piaţa Universităţii: AICI
Andreea Molocea, inima democratică şi activităţi feministe, la Antena 3 Sinteza Zilei: AICI
Andreea Molocea, cerând soluţii pentru reprezentarea femeilor, la Antena 3 Sinteza Zilei: AICI
Oana Băluţă despre protestul paşnic şi democraţie, România Liberă Online: AICI
Diana Neaga despre feminism şi o societate incluzivă, Gândul: AICI
Tot eu, supărată pe guvernare din cauza nereprezentării intereselor femeile, Gândul: AICI

Ne întâlnim cu alte feministe. Încercăm să vizibilizăm mesajul nostru feminist pentru ciumpalacii şi ciumpalacele de la Fântână. Uneori mai prudent, alteori mai avântat. Ne gândim ce pancarte să mai scriem. Este o continuă negociere în mintea mea „Când vorbim despre „Femei”, când despre „Feminism”? Care este combinaţia potrivită...ca feministă vreau să strig despre feminism, ca feministă vreau să strig despre femei şi pentru ele. Depinde de public şi moment. Lumea de la Fântână este prietenoasă, chiar dacă nu este asumat feministă sau dacă nu înţelege mereu ce şi de ce strigăm. Eu îmi doresc să cultiv această prietenie. Ţipăm şi noi alături de ceilalţi, nu ţipăm numai mesaje feministe. Este un exerciţiu de solidaritate. Fiecare are tendinţa să domine, fiecare se străduieşte să nu o facă şi să creăm un loc pentru toate. Mai mult, cred că avem „culoare” comune ( de exemplu: Feminism+Roşia Montană=Ecofeminism). Este un colţ de Piaţă acolo câştigat pas cu pas în fiecare seară. Unde este sancţionat misoginismul. Unde este sancţionat rasismul. Unde sunt descurajate strigătele vulgare, care au dispărut aproape cu totul. Unde diferenţa de luni până duminică, a discursului şi scandărilor, este uriaşă. Este un colţ care vreau să crească, să fie încurajat, să îşi transmită mesajul. Pentru că este un mesaj frumos.„Cetăţene indignate-Cer să fie respectate!”

Femei din Piaţa Universităţii

Încep cu o constatare evidentă: Sunt Multe Femei în Piaţa Universităţii! REPET: Sunt Multe Femei în Piaţa Universităţii! Sunt Multe Femei în Piaţa Universităţii! Sunt Multe Femei în Piaţa Universităţii! Nu vreau ca, ulterior, discursul despre Piaţa Universităţii să se masculinizeze.
Femeile strigă şi ele, unele foarte tare, unele mai puţin. Observ pe faţa multora încântare. Multe femei nu sunt învăţate să strige. Multe femei nu sunt învăţate să iasă în public ca cetăţene, să ţipe când drepturile le sunt încălcate. La început, unele sunt ezitante. Se uită mirate la noi. Murmură încet un slogan-două. Zâmbesc la slogane feminizate. Le zâmbesc şi eu în timp ce strig. Unele nu vor să li se facă poze, altele da. Multe nu ţipă mesaje vulgare şi privesc în jos stânjenite când le aud. Apoi reiau o strigare care li se pare potrivită. Multe vin cu pancarte proprii. În fiecare seară tot mai multe strigă încântate că sunt CiumpalacE. În fiecare seară tot mai multe vin să ne pozeze pancartele, să ni le arate pe ale lor şi să stea de vorbă cu noi. În fiecare seară ţipă mai tare (sunt convinsă că în unele seri ciumpalacele au depăşit ciumpalacii la ţipat).
Am vorbit cu profesoare. Cu tinere actriţe. Cu activiste pentru Roşia Montană. Aş vrea să vorbim mai mult. Grupul nostru de la Fântână se încheagă. Încă mai sunt zâmbete încurcate şi tăceri. Din ce în ce mai puţine. Sper să aflu de la femeile din Piaţa Universităţii cât mai multe.
Entuziast asumat iubesc toate Ciumpalacele din Piaţă. Entuziast asumat iubesc tot ce face Piaţa Universităţii pentru Ciumpalace. Entuziast asumat iubesc ce fac Ciumpalacele în Piaţa Universităţii şi pentru Piaţa Universităţii.

Ce sper, ce aştept, unele divagaţii

1. Vreau să vină şi mai multe Femei în Piaţa Universităţii! Să vină să trăiască Colţul nostru de la Fântână. Să vină să simtă şi ele ce este Piaţa Universităţii. Să vină liniştite sau nedumerite, entuziaste sau sceptice, ţipând sau tăcând. Să vină 15 minute, să vină doua ore. Să vină. Să vină să ne sprijine pentru că suntem răguşite şi orice mică voce se face auzită! „Nu suntem obosite, suntem ragusite!”
2. Vreau să păstrez şi să dezvoltăm „Grupul de la Fântână”. Vreau să păstrez acest public dispus să ne asculte şi să ţipe alături de noi. Dincolo de valuri partizane politic pe care ne străduim să le evităm cum putem, la Fântână este o mare frumoasă, albastră şi curată de spirit civic. De solidaritate. De cerinţe democratice specifice fiecărui grup (Grupurile feministe de la Fântână cer: bugetare adecvată pentru educaţie şi sănătate, reprezentare politică a femeilor, îmbunătăţirea legislaţiei pentru victimele violenţei domestice, recunoaşterea prezenţei femeilor din Piaţa Universităţii...avem mai multe revendicări). Este la Fântână o mare frumoasă de cerinţe democratice generale „Vrem spaţiu  liber de autorizaţii pentru protest”, „Vrem să nu ne mai agreseze jandarmii”, „Vrem să ne cunoaştem şi să ne mobilizăm ca societate civilă: ong-istă sau personală”, „Vrem stat de drept”, „Vrem alegeri libere şi corecte”, „Nu vrem alegeri comasate”, „Vrem demisia unui Guvern autoritar şi demisia unui Preşedinte autoritar”
3. Vreau să păstrez Piaţa Universităţii. Voi fi încântată de ea pentru totdeauna. Vreau să se ţină cont de Piaţa Universităţii, de mesajele ei. Care sunt diverse, dar unite, solidare şi consistente. Vreau să văd 3-4 revendicări specifice ale unor grupuri şi oameni care au venit acolo zi de zi pe agenda politică (dincolo de cele generale privind Guvernul si Alegerile). Voi merge în continuare pentru toate astea în Piaţa Universităţii, la Fântână.

Cu mândrie şi încântare din Ciumpalacia,
Alice Iancu
Cetăţeană Ciumpalacă Vrea Să fie Respectată