Proiectul de lege privind traumatizarea pe viaţă a femeilor care solicită avortul

de Gabriel Andreescu

La data de 13 martie 2012, Sulfina Barbu şi Marius Dugulescu au depus la Camera Deputaţilor proiectul de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină (în continuare: proiectul de înfiinţare a cabinetelor de consiliere). În opinia publică, propunerea legislativă a părut consecinţa presiunii organizaţiilor neguvernamentale ce militează de câţiva ani împotriva întreruperii sarcinii. Căderea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu a blocat pe moment procedurile menite să asigure rapida adoptare parlamentară a proiectului. Vom arăta că, în ciuda opiniei destul de răspândite, normele anti-avort reprezintă o opţiune relevantă în cadrul Partidului Democrat Liberal (PDL), implicând personalităţi cu influenţă în reţeaua instituţională a puterilor publice, a căror identitate politică mizează pe construirea unei dimensiuni religioase a statului. Având în vedere dimensiunea politică şi socială a propunerii legislative, am documentat actorii şi instituţiile din spatele acesteia mai amplu decât se întâmplă în economia unui studiu analitic.

În ce priveşte proiectul, el reprezintă o mixtură incompatibilă cu cerinţele unui text normativ. Prevederile, unele contradictorii, combină explicaţia cu reglementarea, radicalismul etic cu scopuri vizibil mercantile, vânarea obstinată a argumentelor de legitimare cu falsificarea referinţelor interne şi internaţionale. Supunerea solicitantelor de avort la procedura vizionării unor imagini traumatice şi la asumarea statutului de ucigaşe dacă întrerup sarcina reprezintă un tratament degradant, le încalcă dreptul la viaţă privată şi libertatea de conştiinţă. Proiectul vizează nu doar „controlul” trupului femeii ca fenomen de putere, ci şi exploatarea trupului femeii pentru profit. Vom inventaria argumentele pro şi contra proiectului de înfiinţare a cabinetelor de consiliere, pentru a avea în final o perspectivă asupra consecinţelor pentru viaţa femeilor şi a partenerilor lor.

I. Iniţiatorii şi susţinătorii proiectului

La o zi de la înregistrarea proiectului de înfiinţare a cabinetelor de consiliere, Sulfina Barbu şi Raluca Turcan, reprezentând organizaţia de femei a Partidului Democrat-Liberal (PDL), împreună cu Theodor Baconschi, în numele Fundaţiei Creştin-Democrate (FCD) şi organizaţii neguvernamentale....

[articol aparut in Noua Revista de Drepturile Omului nr. 1/2012]

...pro-vita au organizat o conferinţă de prezentare şi susţinere a propunerii legislative. Discursurile au făcut referiri, pe de o parte, la necesitatea sprijinirii natalităţii şi prin urmare, limitarea declinului demografic al României, pe de altă parte, au deplâns vulnerabilitatea femeii însărcinate şi numărul mare de avorturi în România. Sulfina Barbu a sintetizat sensul proiectului de lege în următorii termeni: „cercetarea cauzelor care determină femeia să ceară întreruperea voluntară de sarcină, explicarea şi ilustrarea procedurii de avort cu imagini foto/video, informarea cu privire la existenţa riscurilor şi complicaţiilor imediate şi tardive, fizice şi psihice ale avortului la cerere, informarea asupra dezvoltării embrionare şi fetale din momentul conceperii până la naştere, prin discuţii, şi prezentarea unui scurt material, precum şi sublinierea faptului că, încă din momentul conceperii, embrionul este o fiinţă umană în deplinul sens al cuvântului, a cărei viaţă va înceta în urma procedurii medicale, prezentarea examinării ecografice şi înmânarea unei înregistrări fotografice sau video a acesteia, acolo unde este posibil.“[1]

Conform unei participante la conferinţă, „ilustrarea” foto sau video este chemată să demonstreze că „întreruperea unei sarcini înseamnă acele simulări sau fotografii oribile cu oase rupte înecate în sânge, o sarcină la termen e imaginea din reclamele la Milupa, cu mame tinere (dar nu foarte) şi blonde ridicând spre soare copii sănătoşi şi la fel de blonzi”.[2]

Un număr de 35 de organizaţii au susţinut vocal iniţiativa legislativă a înfiinţării cabinetelor de consiliere.[3] Aproximativ aceleaşi organizaţii solicitaseră la modificarea Codului Penal din anul 2009 limitarea dreptului femeilor la avortul terapeutic, destinat să salveze viaţa femeii in condiţii de urgenţă medicală la orice vârstă a sarcinii. Cererea lor de interzicere a avortului în Romania a devenit de altfel, în ultimii ani, o manifestare publică şi constantă.

În cadrul alianţei pro-vita poate fi distins un nucleu al asocierilor ortodoxiste, ale cǎror vechi legături ideologice şi de acţiune oferǎ o indicaţie pentru conlucrǎrile lor viitoare. Este relevantă punerea în paralel a listei de semnături pentru sprijinirea proiectului de lege a înfiinţării cabinetelor de consiliere şi lista organizaţiilor care s-au adresat în anul 2006 Patriarhiei Române, solicitând intervenţia acesteia pentru a stopa manifestările publice ale homosexualilor[4]. În perioada 2007-2009, o Coaliţie pentru respectarea Sentimentului Religios care includea, printre altele, Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi Bucureşti şi Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din România a luptat pentru prezenţa nelimitată a simbolurilor religioase în şcolile publice.[5] Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini, Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni, Asociaţia Pro Vita şi Asociaţia ROST au organizat împreună, în luna noiembrie 2008, Conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român.[6] Apoi s-au regăsit ca purtătoare de cuvânt ale Forului Ortodox Român, organizaţie federativă a asociaţiilor de orientare creştin-ortodoxă care s-a opus introducerii paşapoartelor biometrice.[7] Unele din aceste organizaţii au fost incluse în categoria extremei drepte, cu vădite tendinţe filolegionare, precum Asociaţia ROST.[8]

Este interesantă depăşirea diferenţelor, ori chiar opoziţiilor doctrinare şi identitare, în cadrul alianţei anti-avort în faţa „obiectivului comun”. World Vision România, organizaţie pro-vita umanist-creştină occidentală inclusivistă[9], se asociază cu ASCOR - Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din România, care altădată protesta împotriva prezenţei în România a „centrelor religioase de propagandă şi prozelitism” străine[10]. Fundaţia Hanielim, cu participare maghiară, semnează alături de Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, parteneră a unor instituţii cu agendă antimaghiară precum Centrul European de Studii în Probleme Etnice. CARITAS Bucureşti şi Fundaţia Creştină ELIM, organizaţii cu o vastă operă de caritate, stau alături de militanţii ideologizaţi ai Fundaţiei „Sfinţii închisorilor” sau ai Ligii Tineretului Creştin Ortodox din România.

Capacitatea de cooperare a organizaţiilor locale sau a filialelor locale cu caracter religios exprimă o concepţie interesantă. Pedepsirea clericilor ortodocşi care s-ar împărtăşi euharistic cu o altă Biserică creştină nu pare sǎ fi pus piedici conlucrării în promovarea intereselor comune.[11] Preoţii, călugării şi călugăriţele diferitelor biserici nu au voie să se împărtăşească împreună, dar au dreptul să poarte unii alături de alţii campanii împotriva avortului. Fenomenul solidarizării instituţiilor religioase aflate într-o înfruntare istoricǎ cu fenomenul secularizării are şi o dimensiune internaţionalǎ. În efortul de a rǎsturna verdictul Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2009 în cauza Lautsi c. Italia privitoare la prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice, Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolicǎ au stabilit contacte şi au elaborat strategii ca aliate.[12] Deşi Biserica Ortodoxǎ Rusǎ a cooperat cu statul pentru restricţionarea activităţii organizaţiilor religioase occidentale din ţară[13], mişcarea pro-life din Federaţia Rusă a luat ca model campaniile pro-life din Statele Unite.[14]

Fenomenul cuplǎrii actorilor internaţionali cu cei naţionali nu e în niciun fel o noutate. El a asigurat, timp de 20 de ani, promovarea şi învǎţarea democraţiei în regiune. Fǎrǎ sprijinul acordat din Occident organizaţiilor de drepturile omului, de protecţie a minortitǎţilor, de promovare a interesului superior al copilului sau emancipare a femeii, fǎrǎ susţinerea proiectelor educaţionale, ecologiste, ale economiei de piaţǎ etc., fostele ţǎri comuniste nu ar fi putut deveni parte a Europei instituţionalizate. Astăzi, recrudescenţa dogmatismului religios în unele ţări occidentale este valorificatǎ de forţele conservatoare din Europa Centrală şi de Est cu obiective antidemocratice.

II. Reacţii critice ale organizaţiilor neguvernamentale

Împotriva proiectului de lege s-au mobilizat organizaţii neguvernamentale active în domeniul drepturilor omului, al drepturilor reproductive şi feministe. La 4 aprilie 2012, un număr de 21 asociaţii şi fundaţii au trimis primului ministru, Mihai Rǎzvan Ungureanu, solicitarea de a emite un aviz negativ asupra propunerii legislative.[15] Scrisoarea interpreta iniţiativa celor 50 de parlamentari drept „restricţionare a accesului femeilor la serviciile medicale de întrerupere voluntară a sarcinii”, iar pe autorii morali ai demersului, alianţa extraparlamentară pro-vita care a împins parlamentarii spre acest demers, îi considera o comunitate a cărei „unică raţiune de existenţă constă în restrângerea legislativă a drepturilor sexuale şi reproductive ale femeilor din România”.[16] Textul adresat primului ministru califica drept prejudecată ideea că ridicarea unor obstacole în calea accesului femeilor la serviciile legale de întreruperea sarcinii va diminua rata avorturilor şi va creşte natalitatea in Romania. Iniţiativa are natura unei politici pro-nataliste care aminteşte de epoca Ceauşescu, când circa 10.000 de femei au murit recurgând la întreruperea sarcinii fără asistenţă medicală. A fost invocatǎ reducerea avorturilor din 1990 până în prezent, în România rata întreruperilor de sarcinǎ fiind comparabilǎ astăzi cu cea din Estonia, Ungaria, Bulgaria, Letonia sau Suedia.

O a doua scrisoare a celor 21 de asociaţii şi fundaţii adresată, tot la 4 aprilie 2012, ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, era dublată de un memoriu (în continuare: Memoriul) cu observaţii asupra prevederilor proiectului de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere. Memoriul nota utilizarea inadecvatǎ a noţiunilor, fapt ce duce la interpretǎri greşite şi la confuzii; lipsa unui studiu de impact necesar pentru a se aprecia dacǎ beneficiile justificǎ amploarea costurilor şi dacǎ existǎ sursele de finanţare; introducerea de norme într-un domeniu în care nu poate exista reglementare obligatorie; folosirea unor date şi susţineri eronate din punct de vedere ştiinţific; negarea faptului cǎ numai persoana fizicǎ nascutǎ este titularǎ a drepturilor omului.

Proiectului de lege i s-a reproşat instituirea unei proceduri excepţionale în cadrul unei proceduri medicale obişnuite şi sigure. Introducerea unei perioade de aşteptare şi a unui tip de consiliere cu caracter de obligativitate va avea ca efect ridicarea de obstacole în calea femeii care a luat decizia de întrerupere voluntară a sarcinii. Măsurile prevăzute de proiectul de lege nu servesc unui scop medical care să sprijine pacienta, chiar dimpotrivă, descurajează procedura medicală prin întârzieri cu riscuri pentru sănătatea ei. Se încalcă astfel principiul stabilit de Legea Drepturilor Pacientului 46/2003, conform căruia pacientul are dreptul de a lua o decizie de tip medical în absenţa presiunii sau coerciţiunii. Inocularea persoanei care cere întreruperea voluntară a sarcinii, cu dubii sau sentimente de vină este contrară obligaţiei mai generale a personalului medical de a proteja pacienta şi starea ei de sănătate fizică şi mentală. Personalului medical i se dau funcţii paternalist-moralizatoare. Proiectul încalcă şi solicitările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, de se a trata cu respect şi înţelegere femeile care solicită avortul, în particular, cerinţa ca informaţiile transmise de personalul medical să fie oferite într-o manieră nediscriminatorie, lipsită de constrângere sau influenţare a deciziei de a întrerupe sau de a nu întrerupe sarcina.

Subliniind că nu doresc promovarea avortului ca metodă de planificare familială şi că tendinţa de scădere a ratei avorturilor trebuie să continue, reprezentanţii celor 21 de asociaţii şi fundaţii optau, în realizarea acestui scop, pentru creşterea accesului la mijloace moderne de planificare familială, pentru informarea şi educarea populaţiei cu privire la sănătatea sexuală şi a reproducerii. Organizaţiile semnatare solicitau, în final, ca politicǎ publică alternativǎ, adoptarea şi bugetarea neîntârziată a Strategiei Naţionale pentru Sănătatea Sexuală şi Reproductivă în România 2012-2015.

III. Dezbaterea în presă

Presa cotidianǎ a fǎcut în general o prezentare de tip informativ a iniţiativei parlamentare, a susţinerilor şi contrareacţiilor. Prevederile şocante, ca şi reverberaţiile istorice ale unui asemenea proiect de control al reproducerii a făcut ca atitudinea revistelor culturale să reprezinte un adevǎrat test pentru evoluţia valorilor publice în ultimii ani.

Observatorul Cultural „s-a exprimat” prin articolul Iuliei Popescu, bine documentat. Autoarea a definit proiectul de lege al celor doi deputaţi, „în întreaga sa alcătuire de 11 pagini”, drept „un exerciţiu de manipulare care ascunde inclusiv germenele unei viitoare interziceri a avortului – de pildă, dacă proiectul este aprobat, va fi prima recunoaştere legală în România a statutului de persoană a embrionului”.[17] Autoarea prezintă şi câteva elemente de jurisprudenţă a CEDO, insistând asupra faptului că în niciunul din cazuri nu s-a garantat embrionului un drept la viaţă.

În numărul imediat următor al sǎptǎmânalului, Cristian Cercel întăreşte observaţiile colegei: „Nu propunerea în sine de introducere a obligativităţii consilierii psihologice e problematică, ci paradigma ideologică care se află la baza propunerii legislative. […] Modul în care ar trebui să se desfăşoare şedinţa de consiliere nu are nimic de-a face cu consilierea ori cu psihologia, ci seamănă mai mult cu un interogatoriu de tip securist – care generează traume psihice în loc să le rezolve – şi care obligă la mărturisiri. A pune femeile care vor să facă avort să semneze un document în care stă scris negru pe alb: `Am fost informată că avortul înseamnă încetarea unei vieţi, deoarece fătul este o fiinţă umană vie chiar din momentul concepţiei sale` e totuna cu a obliga pe cineva să semneze că a comis o crimă pe care n-o recunoaşte, dar în legătură cu care statul, reprezentat de securist (a se citi `consilier`), ştie mai bine. Avortul este astfel moralmente criminalizat, iar femeile care recurg la avort devin, în viziunea Statului, nişte criminale pe proprie răspundere, din moment ce avortul înseamnă `încetarea unei vieţi`. Patriarhul Daniel poate dansa de bucurie”.[18]

În alte cazuri, opiniile din cadrul unei redacţii pot diferi substanţial, precum s-a întâmplat la Voxpublica. În articolul său din 30 martie, Alin Fumurescu întâmpina reacţiile critice la iniţiativa depusă la Camera Deputaţilor în termeni sarcastici: „[…] am fost surprins să constat că iniţiativa legislativă de a mandata consilierea înainte de avort a fost întâmpinată cu strigăte oripilate de încălcare a drepturilor democratice şi de manipulare a femeii aflată într-o stare «vulnerabilă». Despre partea încălcării însă, domnişoară, să mă ierţi, dar acu’ vrei vrea cu democraţie şi cu drepturi să mă cerţi…”[19]. Alin Fumurescu a plasat întreruperea de sarcină în categoria fumatului, abuzului de alcool etc. Drept argument în favoarea proiectului, ziaristul a invocat „democraţia” care, aflǎm, ne-ar obliga la multe, cum ar fi să nu putem trece strada pe roşu.

Foarte diferită este situarea faţă de proiect, tot în Voxpublica, a lui Costi Rogozanu: „Consilierea facultativă e normală. Cine vrea poate apela la astfel de cabinete. Nu prea înţeleg de ce trebuie susţinute de stat. Biserici, asociaţii anti-avort de tot felul pot să-şi vadă de iniţiative şi fără bani de la stat (primesc oricum destui pentru catedrale şi biserici), şi fără să instituie o nouă birocraţie”.[20]

Sǎptǎmânalele Cultura şi România literarǎ par sǎ nu fi considerat subiectul de interes. În revista 22 a apărut un articol pur neutru, sub semnătura Nicoletei Dumitraşcu. Autoarea a încercat să sintetizeze pentru cititorii publicaţiei discuţiile contradictorii ce au urmat lansării proiectului, care s-ar învârti în jurul „drep­tului la viaţă al co­pilului ne­născut“ versus „dreptul femeii de a decide singură asupra pro­priei persoane“.[21] În ce priveşte poziţia de non-combat a revistei într-o chestiune de maxim interes public şi pe agenda ei tradiţională, este de avut în vedere că între semnatarii sau susţinătorii proiectului privind consilierea, unii (Theodor Baconschi şi Sever Voinescu) sunt membri ai Grupului de Dialog Social, editorul revistei. În ultimii ani, doctrinarii revistei 22 în materia relaţiei dintre stat şi religie au devenit Mihail Neamţu şi Radu Preda. O situaţie asemănătoare la Dilema veche, unde tema a fost preluată prin articolul Mariei Iordănescu, „Ţării, cît mai mulţi copii”.[22]

Publicaţia culturală care s-a distins prin contestarea proiectului de lege a fost CriticAtac. La 10 aprilie 2012, Laura Candidatu a publicat un articol cu valenţe teoretizatoare unde remarca absenţa dezbaterii publice prealabile, axatǎ pe „drepturile fetusului” şi ale mamei, înaintea iniţiativei legislative cu privire la întreruperea sarcinii.[23] Or, dezbaterea ar fi fost o condiţie a internalizǎrii valorilor specifice acestei teme atât de delicate. Concluzia autoarei: „Restricţia avortului este un produs al unei societǎţi patriarhale. Interzicerea nu reprezintǎ o soluţie. Ca alegerea femeii sǎ fie o alegere moralǎ, aceasta trebuie sǎ fie liberǎ sǎ aleagǎ”.

În acelaşi numǎr, Eniko Vincze ridica tema la nivelul cel mai general şi radical: „Prin excelenţă, corpul feminin este mediul prin care statul reglementează reproducerea, punând în mişcare cu acest scop mai multe instituţii sociale, de la familie, prin şcoală şi biserică, până la cele medicale. Regimurile reproductive sunt rezultatul complicităţii tuturor acestor instituţii. Educaţia sexuală oferită în familie sau şcoală poate susţine un anumit regim al avortului, de exemplu. Statul modern secular se poate împăca bine cu feţele bisericeşti din acest punct de vedere. Iar tehnologiile medicale ultra-moderne de vizualizare a ceea ce se întâmplă în interiorul corpului (feminin), se pot transforma facil în argumente aduse în favoarea logicii bisericeşti şi statale privind interzicerea avortului”. [24]

În plan general, proiectul legislativ ar fi expresia faptului cǎ şi în secolul al XXI-lea, religia şi naţionalismul continuă să fie ingredientele statului modern. La nivel mǎrunt, iniţiativa PDL ar fi o încercare de reclădire a capitalului politic pierdut prin „dovedirea” moralităţii sale religioase, încercare de a-şi recâştiga partea de electorat care încă răspunde apelurilor naţionaliste şi bisericeşti. La 11 aprilie, CriticAtac a reprodus articolul Iuliei Popescu din Observator Cultural, dovada faptului cǎ poziţiile exprimate împotriva proiectului cabinetelor de consiliere exprimǎ politica publicaţiei.  La 23 aprilie, articolul semnat de Iulia Haşdeu susţinea, într-o stilisticǎ feminist-marxizantǎ, cǎ deşi România se prezintă statistic catastrofal ca număr de avorturi, din punct de vedere al problematicii, al mizelor şi al evoluţiei recente se înscrie într-o linie comună a societăţilor europene contemporane.[25]

IV. Identitatea politică a proiectului de lege

Inventarul luǎrilor de poziţie faţǎ de proiectul de lege al cabinetelor de consiliere aratǎ cǎ existǎ o pǎrere larg împǎrtǎşitǎ privindu-i pe „autorii morali”, actorii „responsabili” ai iniţiativei: organizaţiile pro-vita. Iar dacǎ sunt invocaţi şi alţi actori, precum în cazul lui Eniko Vincze, este indicată încercarea de ultimǎ orǎ a PDL de a recupera electoratul „devastat de măsurile de austeritate”. Și prima, şi a doua explicaţie se verifică doar parţial.

Sulfina Barbu şi Marius Dugulescu sunt ambii membri PDL. Cei 50 de deputaţi care au semnat propunerea legislativǎ aparţin aceluiaşi partid, ori sunt membri ai organizaţiilor reprezentative ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.[26] Partidul Democrat Liberal nu şi-a asumat, ca formaţiune, proiectul, iar premierul Mihai Răzvan Ungureanu nu a avut timp să-şi afirme poziţia, împreună cu guvernul, întrucât a căzut în urma moţiunii de cenzură.

Totuşi, şi nu doar datorită identităţii politice a majorităţii semnatarilor şi implicarea unor parlamentare importante precum Elena Udrea şi Anca Boagiu, iniţiativa legislativă are o puternică coloratură PDL-istă. Urmărind activitatea Institutului de Studii Populare (ISP), fundaţia Partidului Democrat Liberal gândită ca retortǎ a „elementelor doctrinare şi de identitate politică ale PDL”, putem documenta promovarea, în Institut, a filosofiei politice religioase care a fundamentat proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere. Ca recunoaştere a „meritelor creştineşti” ale organizaţiei, preşedintele ISP, Valeriu Stoica, a primit în 2012, Crucea Mitropolitană a Mitropoliei Ardealului, înmânată de mitropolitul Laurenţiu,.

Institutul de Studii Populare fusese implicat în pregătirea iniţiativei legislative a cabinetelor de consiliere de câţiva ani. La conferinţa „Religia în spaţiul public: o perspectivă a dreptei româneşti”, din 13 aprilie 2010, lucrarea de referinţă asumată de ISP a fost „Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti”, cu întrebarea: „De ce n-am crede că, spontan şi natural, organizaţiile creştine orientate pro-vita ar putea face diferenţa, interpretând teologic condiţia maternităţii pentru femeie, dar şi naşterea de prunci, ca pe un dar, iar nu ca pe o povară?”

Autorul materialului, Mihail Neamţu, coleg cu Theodor Baconschi în Fundaţia Creştin-Democrată, era şi mai precis în 2011 cu privire la transformarea temei avortului într-o miză politică: „Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie, agenda pro-life n-ar trebui să fie una periferică. Adăugaţi la criza natalităţii şi perspectiva îmbătrânirii populaţiei. Desenată cu peniţa sociologilor, imaginea României din 2050 arată deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive şi o populaţie cu mulţi seniori. În total, 16 milioane de locuitori. Dimensiunile şocante ale acestei contracţii demografice depăşesc cu mult ameninţările unui război extern sau pericolul unei catastrofe naturale. Chiar dacă Statul liberal modern este miop metafizic, decidenţii nu pot rămâne orbi în faţa riscurilor sistemice reprezentate de propagarea şi generalizarea actualului stil de viaţă. Te-ai fi aşteptat ca doctrinarii dreptei, mai puţin progresişti decât ideologii stângii, să scoată la iveală acest subiect. Redactarea unor moţiuni interne este momentul privilegiat pentru reflecţia sistematică asupra valorilor şi asupra principiilor unui Partid”.[27]

Mihail Neamţu a transferat proiectul politic promovat în cadrul Institutului de Știinţe Populare, posibilǎ „moţiune internǎ” în PDL, formaţiunii pe care a creat-o între timp, Noua Republică. La circa zece zile de la anunţarea iniţiativei deputaţilor PDL plus minorităţi, un comunicat al tânărului partid anunţa situarea sa pe principiile conservatorismului social „ilustrat în politicile publice în SUA odată cu ascensiunea mişcării Tea Party, care deja a impus în mai multe state americane limitări ale dreptului la avort…”.[28]

Înfiinţarea Fundaţiei Creştin - Democrate de către Theodor Baconschi, membru şi demnitar PDL, oferă o strategie interesantă acelui curent din cadrul Partidului Democrat Liberal cu explicite opţiuni religioase. Doar că asemenea altor auto-identificări politice în România, formula „creştin-democrat” este o simplă etichetă. Aşezarea pe linia dogmatismului religios de tip ortodox, manifestǎ în textele politice ale membrilor fondatori ai FCD, este incompatibilǎ cu doctrina creştin-democraţiei care, alǎturi de specificul conservator, asumǎ respectarea drepturilor şi libertăţilor fiinţei umane.

Echipa Fundaţiei Creştin - Democrate alimentează dezbaterea doctrinară din PDL în primul rând prin ideile promovate de Institutul de Studii Populare. Liderul de opinie al ISP, Mihail Neamţu, este membru fondator al FCD. Adrian Papahagi, fost consilier al ministrului de Externe, Teodor Baconschi, este unul din directorii FDC, dar şi director adjunct al Institutului de Studii Populare. Din echipa FDC face parte Theodor Paleologu, deputat şi fost ministru, până în 2009, al Culturii şi Cultelor, iar alături de gǎsesc persoane cu poziţii în aparatul de stat care îşi datorează cariera conexiunilor cu PDL: Petre Guran (o vreme consilier al ministrului Culturii şi Cultelor şi un apropiat al lui Teodor Paleologu), Radu Carp (fost Director al Departamentului de Cercetare din cadrul Academiei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe,), Bogdan Tătaru-Cazaban (consilier de stat pe probleme de cultură şi culte la Departamentul pentru Relaţia cu Autorităţile Publice şi Societatea Civilă al Administraţiei Prezidenţiale între 2006 şi 2010). La 29 septembrie 2010, Petre Guran, fost consilier pe probleme de patrimoniu al ministrului Culturii şi Cultelor, Teodor Paleologu, avea să fie pus în fruntea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu“ din Chişinău. La ceremonia comună, au participat Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, structură aflată sub autoritatea preşedintelui României, şi ministrul de Externe de atunci, Theodor Baconschi.

Confluenţa dintre Institutul de Studii Populare şi Fundaţia Creştin – Democrată reflectă aspiraţii comune şi mecanisme instituţionale de conlucrare valorificate prin conexiunea directă cu liderii formali şi informali ai PDL. Exemplul clar al acestei unităţi este „rezonanţa” actorilor ideologici şi politici prin chiar proiectul de lege privind consilierea. La o zi după depunerea proiectului, Fundaţia Creştin – Democrată împreună cu Organizaţia de Femei a Partidului Democrat Liberal condusă de Sulfina Barbu, luându-şi ca asociaţi Alianţa  Familiilor din România şi Asociaţia ProVita pentru născuţi şi  nenăscuţi[29], au promovat la conferinţa „Familie  şi etica vieţii” ideile pentru care lucraseră de câţiva ani şi care-şi găseau împlinirea politică, expresie a unei strategii îndelungate şi atent gândite.

Inventarierea acestor legături sugerează ampla reţea de relaţii doctrinare şi de putere din spatele proiectului de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Departe de a fi o „idee” exprimând opinia conjuncturală a unor parlamentari, sau o strategie de ultimǎ orǎ a PDL de recuperare a electoratului, proiectul indică o tendinţă politicǎ majoră, în creştere de mai mulţi ani şi cu ţinte precise, într-o comunitate importantǎ a antreprenorilor puterii. Din acest motiv, proiectul de lege nu reprezintǎ ultimul cuvânt al comunitǎţii în ascensiune. Am amintit cǎ ideologii proiectului de consiliere au publicat de-a lungul timpului afirmaţii care intră în categoria unui proiect ortodoxist premodern. Un singur exemplu: dublul director Adrian Papahagi a exprimat speranţa trimiterii în spatele gratiilor, cândva, a celor care contestau prezenţa simbolurilor religioase în numele organizaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă (SCL): „...sub mantia străvezie a unei pretinse `libertăţi de conştiinţă`, dl. […] şi SLC ascund de fapt un anticreştinism totalitar, pe care de-acum înainte societatea românească ar trebui să-l sancţioneze imediat (inclusiv penal)…! (subl.n.)”[30]

Astfel de declaraţii, care reflectă gândirea şi voinţa intimă ale acestor actori ideologici şi politici, atrag atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă pentru democraţie creşterea ponderii lor în cadrul puterii instituţionalizate. Proiectul de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină pare exerciţiul unui proces cu ţinte teocratice. Controlul reproducerii reprezintă un test pentru rezistenţa societăţii la dogmatizarea vieţii publice.

Rămâne deschisă întrebarea care va fi în perspectivă poziţia celorlalte formaţiuni politice cu privire la propunerea legislativă. Faptul că proiectul nu era prezentat ca iniţiativă a PDL, ci a unui grup de parlamentari ai PDL deschisǎ semnǎrii, la care aderaseră între timp deputaţi ai unor minorităţi, arată că membrii celorlalte partide s-au ferit să-l susţină, dar şi să se exprime asupra ideilor lui. Singura formaţiune care pare sǎ aibǎ o doctrinǎ stabilǎ în chestiunea natalitǎţii este Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR). Susţinând nevoia creşterii ratei naşterilor, UDMR a declarat că opteazǎ în acest scop pentru politici fiscale în favoarea mamelor, îngrijirea de specialitate pentru copii mici, asigurarea pentru mame a locurilor de muncă cu program redus.

V. Observaţii privind argumentele alianţei pro-vita

În scrisoarea lor deschisă adresat Parlamentului României, Guvernului României şi, „spre ştiinţǎ”, Colegiului Medicilor din România şi Societǎţii Naţionale a Medicinei de Familie, cele 35 de organizaţii pro-vita au cerut adoptarea iniţiativei legislative în forma înregistrată pentru dezbateri. Conform lor, actul normativ ocroteşte sănătatea şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale femeii aflate în criză de sarcină, contribuie la reducerea ratei avortului în România şi „nu încalcă niciun tratat internaţional la care România este parte”.

Referirea la aşa-zisul interes pentru respectarea tratatelor internaţionale oferă un ghid în interpretarea acestei scrisori (în continuare, Scrisoarea). Ceea ce textul invocǎ subliniazǎ ceea ce omite, iar ceea ce nu argumenteazǎ scoate la luminǎ ce evitǎ. România a semnat şi Programul de Acţiune de la Cairo (1994), şi Platforma Beijing (1995). Cele două instrumente sunt împotriva spiritului şi a literei proiectului. Înţelegerile adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite nu sunt „tratate”, iar semnatarii memoriului, cum se vede, o ştiu. De ce ar fi un stat preocupat de respectarea doar a tratatelor, şi nu şi a instrumentelor internaţionale supuse „doar” semnǎrii? Dreptul internaţional exclude desconsiderarea obligaţiilor politice. Dacǎ un stat considerǎ cǎ aderarea la o înţelegere internaţionalǎ este pentru el depǎşitǎ, poate sǎ o denunţe – fie ea declaraţie, platformǎ, program, fie tratat. Scrisoarea deschisă invitǎ implicit statul român la înşelarea comunitǎţii naţionale pe motiv cǎ faptul nu ar fi chiar atât de grav - precum încǎlcarea unui tratat.

Scrisoarea susţine cǎ propunerea legislativă „ridică dreptul la informare al femeii la nivel de necesitate publicǎ”.[31] În acest fel, dreptul fundamental al informǎrii, cu toate implicaţiile caracterului sǎu individual, este pus sub cupola voinţei publice, persoana trecând de la statutul de subiect la cel de obiect. Detaliul este central în judecarea propunerii normative, cǎci transformǎ consilierea care serveşte pe solicitanta întreruperii de sarcinǎ, într-o „consiliere” menitǎ sǎ-i impunǎ o perspectivǎ proprie interesului colectiv (din perspectiva iniţiatorilor). Pentru a spori credibilitatea acestei abordǎri, autorii Scrisorii acuzǎ criticii proiectului, de „a nega sau înfiera cunoaşterea premergătoare” a problemelor legate de întreruperea sarcinii. Nimic nu susţine afirmaţia, menitǎ sǎ stigmatizeze adversarii de opinie asociindu-i cu o intenţie, în fond, absurdǎ.

Din poziţia retoricǎ de purtǎtoare de cuvânt a interesului femeii de a fi informatǎ şi de a putea opta în cunoştinţǎ de cauzǎ, cele 35 de organizaţii au adus în discuţie „situaţia vulnerabilă” a femeii însǎrcinate, fapt ce o face uşor de constrâns sau de influenţat „precum presiunea şi ameninţarea psihologică, materială sau chiar fizică din partea terţilor (partener, părinţi etc.)”. Astfel, se afirmă în Scrisoare, presiunea externǎ o obligă la decizii pe care de fapt ea nu le doreşte şi care nu pot rămâne fără urmări asupra sa.

Vulnerabilitatea femeii însărcinate este indiscutabilǎ, iar intervenţionismul persoanelor din jurul ei poate deveni o problemǎ. Dar concluzia Scrisorii este contrarie tocmai premiselor anterioare: iniţiativa legislativǎ pe care o susţine înlocuieşte prezumtiva influenţă a apropiaţilor cu o intensă presiune psihologică, traumaticǎ, întǎrită prin autoritatea statului, menită să împiedice femeia de a renunţa la întreruperea de sarcină. „Cabinetele de consiliere sunt o barieră împotriva exploatării femeii aflate în criză de sarcină de către partener, familie sau colectivitate”, argumenteazǎ mai departe autorii Scrisorii, în timp ce fac din femei un instrument al viziunii lor religioase şi, vom vedea, al exploatării pentru profit.

Alt raţionament ale alianţei pro-vita: în cazul neadoptǎrii acestei legislaţii, foarte probabil România va fi sancţionatǎ de către Curtea de la Strasbourg. În favoarea susţinerii ar sta faptul cǎ în prezent, România este chemată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  într-o cauză în care reclamanta, care a rămas sterilă în urma unui avort, acuză că nu a fost informată cu privire la riscurile şi la alternativele întreruperii de sarcinǎ. Aceasta a ajuns să regrete decizia, luată în lipsa informaţiilor pe care, dacă le-ar fi cunoscut, ar fi luat o altǎ decizie. „Cel mai probabil”, se susţine, „reclamanta va avea câştig de cauză, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului va sancţiona Statul român, acesta fiind obligat să se conformeze cerinţelor Curţii şi să ia măsuri pentru a preveni repetarea încălcării.”

În lipsa citǎrii unei cauze analoage judecate de CEDO, pretenţia Scrisorii de a miza pe decizia judecǎtorilor europeni în cazul dat este hazardatǎ. Deficienţǎ majorǎ a raţionamentului este însǎ alta: dacǎ CEDO ar putea eventual sancţiona statul român de a nu fi asigurat reclamantei condiţiile necesare siguranţei ei şi exercţiului dreptului la viaţa privatǎ şi de familie, în schimb, în niciun caz nu poate cere statului sǎ promoveze o politicǎ de descurajare a întreruperii de sarcinǎ. De altfel, cum am amintit, Organizaţia Mondială a Sănătăţii cere ca informaţiile acordate pacientei să nu aibă caracter de constrângere sau influenţare a deciziei de a întrerupe sau de a nu întrerupe sarcina.

Scrisoarea aduce în favoarea tezei sale existenţa precedentelor, mǎsurile din alte state ale Uniunii Europene: Belgia, Franţa, Germania, Olanda, Slovacia, Portugalia. Consilierea înaintea întreruperii de sarcinǎ a fost într-adevăr adoptatǎ în statele enumerate, doar cǎ ea are alt conţinut, alt scop şî foloseşte alte mijloace.

Pe aceastǎ linie de raţionament, a precedentelor, se adaugǎ strania referire la ceea ce autorii Scrisorii numesc „decizii similare” precum introducerea în toată Uniunea Europeană, pe pachetele de ţigări, a mesajului „fumatul poate ucide”, la care se adaugǎ imagini menite sǎ şocheze (bolnavi de cancer etc.).

Sofismul rezultǎ din faptul cǎ în cazul invocat, al fumatului, este vorba despre uciderea unei persoane, nu eliminarea unui embrion (până la saptamâna a 8-a de sarcinǎ) sau fetus (după saptamâna a 8-a). Imaginile menite sǎ aminteascǎ de efectele brutale ale fumatului, invocarea lor în acest context au mai curând puterea de a sugera imprudenţa acestei politici în cadrul UE. Cercetǎrile actuale din neuroştiinţe sugereazǎ cǎ supunerea unei persoane la acest fel de mesaje îi poate face acesteia un rǎu efectiv.

VI. Argumentele iniţiatorilor proiectului şi observaţiile Consiliului legislativ

Parlamentarii Sulfina Barbu, Marius Duculescu şi cosemnatarii au urmat în expunerea de motive a proiectului de lege argumente discutabile prin logica sau conţinutul lor. Ei au acuzat lipsa de informare şi educaţie cu privire la întreruperile de sarcină, arătând un dezinteres nefiresc pentru concluzii, i.e., politici educaţionale corespunzătoare în şcoală, ori deschiderea unor centre unde femeile să primească datele necesare. Iniţiatorii exprimă grija faţă de „sănătatea fizică şi psihică a naţiunii”, ca şi cum aceasta nu rezultă din sănătatea femeilor individuale.

Expunerea de motive afirmă că există o legătură între avorturi şi rata îmbolnăvirilor de cancer uterin şi cancer mamar trimiţând la concluziile „medicilor de specialitate”. Conexiunea este dezminţită de studii. Documentul invocă experienţa de 11 ani, pozitivă, a fundaţiei Pro Vita Medica din Timişoara. Activitatea neîngrădită a acestei fundaţii şi a altor organizaţii de consiliere sunt mai curând o dovadă a inutilităţii unei legi de înfiinţare a cabinetelor de consiliere. Expunerea de motive vorbeşte despre dreptul la viaţă al celui nenăscut, idee expediată ca fapt evident, căci persoanele care creează legislaţia românească nu au cerut (sau primit) o consiliere de specialitate corespunzătoare.

Expunerea de motive susţine că în context european „există obligativitatea consilierii şi respectării unei perioade de aşteptare. Chiar lista pusă la dispoziţie de iniţiatori demonstrează caracterul minoritar al ţărilor din UE care au legiferat consilierea, şi oricum, nu în termenii proiectului românesc. Se mai face referire la obiecţia de conştiinţă, la întreruperea sarcinii, în cazul unor medici. Tema motivează o discuţie distinctă şi ar trebui adaptată unei legislaţii ce nu împiedică avortul.

În expunerea de motive regăsim referirea la vulnerabilitatea femeii însărcinate, la nevoia de a fi informată şi la necesitatea unui timp de reflecţie care să despartă informarea şi decizia privind păstrarea sau nu a fetusului (de fapt, a blastocistului sau embrionului). Şi această parte a argumentării, cu idei de fond rezonabile, este deformată prin afirmaţii excesive. Susţinerea cǎ serviciul legal de întrerupere de sarcinǎ ar produce cancere genito-mamare, sterilitate şi „sindrom post-avort” a fost acuzată în Scrisoarea organizaţiilor contestatare de manipulare. O infirmă cercetări ample, printre care riguroasa investigaţie a unei echipe de cercetǎtori danezi, la sfârşitul anilor `90, care au analizat dosarele medicale a peste un milion de femei: avorturile induse nu au nici un efect asupra riscului de cancer de sân.[32] Iniţiatorii proiectului au prevăzut informarea obligatorie a solicitantelor asupra „sindromului post-avort” deşi, o documentează tot Memoriul, Raportul Academiei Colegiilor Medicale Regale din Anglia apărut în 2011 infirmă alegaţia: sănătatea mentală a unei femei care are o sarcină nedorită nu este afectată de decizia de a întrerupe sau de a continua sarcina.[33]

*

În ce priveşte Consiliul legislativ, acesta a făcut câteva observaţii cu caracter general, precum necesitatea unui studiu de impact, lipsa de relevanţă a multora din actele normative enunţate în preambulul proiectului de lege, ca şi ieşirea din vigoare a altora, faptul că redarea citatelor din documente nu corespunde regulilor de tehnică legislativă general acceptate. Sub acest aspect au fost sugerate intervenţii articol cu articol.

Consiliul legislativ a punctat de asemenea pretenţia iniţiatorilor de răspunde nevoii ca România să se alinieze contextului european în materia consilierii. Din cele şase state membre ale UE care au introdus obligativitatea consilierii (Belgia, Olanda, Portugalia, Slovacia, Germania şi Ungaria), numai ultimele două se concentrează pe păstrarea sarcinii. Un număr de 14 state din cele care permit întreruperea sarcinii la cerere nu prevăd consilierea. Important în avizul Consiliului legislativ este evidenţierea conflictului cu Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului în chiar prevederile esenţiale. Deşi observaţiile făcute au fost substanţiale, totuşi, la data de 24 aprilie 2011, Consiliul legislativ şi-a dat Avizul, transformându-l într-un act de obedienţă politică.

VII. Marile teme ale proiectului

Patru componente ale proiectului de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină cer investigarea lor cu prioritate: tema cerinţei de a primi consilierea, a dreptului la viaţă a copilului nenăscut, conţinutul „consilierii” şi prevederile referitoare la înfiinţarea cabinetelor de consultaţie.

Cerinţa de a primi consilierea

În favoarea propunerii legislative autorii au insistat asupra obligativităţii consilierii, nevoii de a informa solicitantele la avort asupra consecinţelor şi variantelor avute la dispoziţie. Argumentul e falacios de vreme ce la Senat se află deja depus un proiect cu un astfel de conţinut. Camera superioară trimisese Consiliului legislativ, încă din anul 2011, adresa nr. 499 de avizare a unei propuneri de completare a Legii nr. 46/2003 menită să asigure consilierea psihologică gratuită înaintea şi după actul medical, a femeilor ce doresc întreruperea sarcinii. Rezultă că nu informarea era subiectul iniţiativei celor 50 de parlamentari, ci supunerea femeilor la un tip de mesaje capabil să răstoarne voinţa lor, exprimată în faţa medicului, de a întrerupe sarcina.

Invocarea în preambulul proiectului a presiunii dreptului internaţional, în particular, a celui european, în direcţia condiţionării accesului femeilor la asistenţă medicală pentru întreruperea sarcinii de consiliere este doar manipulare. Principalele organizaţii internaţionale relevante în materie cheamă la o politică contrară celei promovate prin iniţiativa legislativă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a recomandat statelor să ofere respectul şi înţelegerea solicitantelor de avort, într-o manieră care să nu împingă femeia în cauză nici în direcţia întreruperii sarcinii, nici a păstrării.[34] Corectitudinea informaţiilor, imparţialitatea consilierii şi confidenţialitatea acesteia sunt cerinţe substanţiale adresate instituţiilor implicate în asistenţă. Introducerea unei perioade de aşteptare este interpretată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii drept o barieră administrativă ce creşte riscul pentru sănătatea femeilor.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat la rândul ei respectarea deciziei femeilor în ce priveşte continuarea sau nu a sarcinii în numele obligaţiei statelor de a asigura acestora accesul „efectiv” şi „în condiţii de siguranţă” la actul medical al întreruperii de sarcină.[35]

Propunerea legislativă a înfiinţării cabinetelor de consiliere reflectă o gândire elementară cu privire la relevanţa şi forţa actului de informare a femeii care a hotărât avortul. Consilierea este doar o componentă a culturii de sănătate sexuală şi reproductivă, la rândul ei măsură a responsabilităţii individuale şi a libertăţii de a decide. Îmbunătăţirea acestora presupune accesul la informaţie, dar şi o operă educaţională şi socială, care este evident mai mult decât punerea la dispoziţia solicitantei de avort a unor date. Dacă autorii proiectului de lege ar fi oferit respectul cuvenit sensibilei teme de care se ocupă, ar fi descoperit vaste cercetări asupra felului în care normele culturale interacţionează cu sănătatea sexuală şi reproductivă a femeilor şi în consecinţă, ar fi realizat relativitatea actului consilierii.

În plus, autorii textului normativ tratează reductiv, pur ostil, relaţia potenţialei mame cu apropiaţii, în primul rând cu tatăl. Faptul că voinţa lui nu poate domina voinţa mamei nu desemnifică opţiunea tatălui. Dreptul bărbatului care a conceput este recunoscut în sensul noţiunii de „viaţă privată” şi include dreptul persoanei de a-i fi respectată decizia de a deveni sau nu părinte.[36] În particular, acest drept este codificat în unele din legislaţiile naţionale destinate fertilizării in vitro.[37] În 1992, în cauza Davis c. Davis, Curtea Supremă a statului Tennessee a statuat că disputele privind soarta embrionilor produşi prin fertilizare in vitro trebuie să fie soluţionate, în primul rând, prin aprecierea dorinţei celor care i-au creat. În cauza Kass c. Kass, Curtea de Apel din New York a decis în 1998 că acordul existent este clar şi trebuie respectat, în ciuda voinţei femeii. Aceasta este şi poziţia legii britanice. Necesitatea consimţământului soţului de a deveni părinte a fost susţinută de patru judecători minoritari în cauza Nachmani c. Nachmani soluţionată în Israel de Curtea Supremă. Totuşi, a dominat opinia judecătorilor majoritari care au apreciat că, în contextul specific, interesele femeii şi, în special, absenţa alternativelor pentru a deveni părinte genetic prevalează asupra intereselor bărbatului.

Exemplele anterioare demonstrează superficialitatea unei abordări care transformă tema întreruperii de sarcină într-una de consiliere a gravidei. În fapt, termenul „consiliere” este folosit nepotrivit în tot acest context. Iată cum arată o consiliere în Franţa. Femeile au la dispoziţie birouri permanente de informaţii privind avortul şi folosirea metodelor contraceptive. Dacă gravida doreşte să renunţe la sarcină, ea se adresează medicului. Acesta îi va oferi datele referitoare la metodele de întrerupere a sarcinii, la locurile unde poate avea loc procedura, la riscurile şi efectele secundare. I se oferă posibilitatea să fie ajutată de un psiholog specializat dacă doreşte să aibă o discuţie conjugală pe tema avortului. Prima consultare cu caracter psiho-social, facultativă pentru femeile majore, este urmată de o săptămână de reflecţie, după care solicitanta întreruperii de sarcină revine pentru ultimele sfaturi şi actul medical. În cazul în care sarcina se apropie de limita celor 24 de săptămâni când mai este posibilă, intervenţia se desfăşoară înaintea celor şapte zile prevăzute. Întreruperea voluntară a sarcinii este plătită de securitatea socială, iar confidenţialitatea garantată.

Procedura prevăzută de proiectul de lege românesc privind înfiinţarea cabinetelor nu constituie „consiliere”, ci o formă de presiune având ca scop evident împiedicarea întreruperii sarcinii. Având în vedere gravitatea procedurii, va stimula avorturile ilegale sau nesigure. Ideea că avortul asistat de medic în condiţii sigure este singurul care asigură sănătatea femeilor a devenit o teză a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii după cercetări incluzând, ca exemplu reprezentativ, politica pro-natalistă a regimului Ceauşescu. Pare ciudat ca tocmai ţara devenită în lume exemplul a ce nu trebuie făcut cu privire la întreruperea de sarcină să intre pe panta care o duce spre statutul de contraexemplu de acum 22 de ani.

„Dreptul la viaţă a copilului nenăscut”

Proiectul de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină are în faţă un preambul neobişnuit de lung, cu 22 de referiri la prevederi constituţionale şi normative considerate a susţine „concluzia”: dreptul la viaţă al copilului nenăscut este un drept fundamental. Această afirmaţie şi-ar găsi adevărul, afirmă iniţiatorii, şi în Declaraţia universală a drepturilor omului, şi în Convenţia europeană a drepturilor omului (Cedo), şi în alte convenţii internaţionale la care România este parte; din primele două instrumente sunt indicate articole „relevante”.

În favoarea interpretării articolelor Cedo în ideea dreptului la viaţă al copilului nenăscut este făcută trimitere la cauza Vo c. Franţa.[38] Pe această bază, iniţiatorii proiectului de lege afirmă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ar fi stabilit că „embrionul şi fătul nu ar fi excluşi de la protecţia dreptului la viaţă”.

Chiar şi Consiliul legislativ, în Avizul său eliberat la 24 aprilie 2012 a contestat echivalarea avortului cu încetarea unei vieţi. Conform Avizului, ideea că fătul este o fiinţă umană vie chiar din momentul concepţiei sale, „tranşează într-o manieră categorică problematica momentului începutului vieţii, exprimând însă numai una din concepţiile existente în materie”.

Pentru un plus de argumente, Consiliul legislativ indică recunoaşterea de către dreptul civil românesc a unui drept de folosinţă anticipată pentru copilul conceput, o aptitudine de a dobândi drepturi civile sub condiţia de a se naşte viu, ca să adauge că din perspectiva dreptului penal, nu se poate susţine că momentul începutului vieţii este la momentul concepţiei. Într-o asemenea situaţie, întreruperea sarcinii ar constitui infracţiunea de omor, ceea ce este în dezacord cu opţiunea legiuitorului român – vezi definiţia pruncuciderii. Ca urmare, din cuprinsul proiectului ar trebui eliminată prevederea în speţă.

Să revenim la cauza Vo c. Franţa. Ea are relevanţă pentru temele proiectului de lege, dar în alt sens decât implică autorii proiectului. Doamna Thi-Nho Vo a depus plângere contra Franţei reclamând violarea articolului 2 al Cedo cu titlul „Dreptul la viaţă” în legătură cu malpraxisul unui medic responsabil pentru moartea „copilului său aflat încă în uter”. Thi-Nho Vo, de origine vietnameză, cu o sarcină avansată, făcuse un examen medical, doctorul i-a confundat numele cu cel al pacientei Thi-Thanh Van Vo şi a supus-o unei proceduri medicale în urma căreia a pierdut sarcina. La momentul respectiv, fetusul avea 20-24 de săptămâni, la limita vîrstei când acesta devine viabil chiar dacă este desprins de mamă. Curtea franceză de Casaţie l-a achitat pe medic şi astfel Thi-Nho Vo s-a adresat CEDO, susţinând şi că „momentul în care începe viaţa are un înţeles şi definiţie universale. Chiar dacă aceasta era în natura lucrurilor, acum a fost probat şi ştiinţific că viaţa începe în momentul fertilizării” (§47).

În cauza Vo c. Franţa, judecătorii europeni au decis că nu este nici dezirabil, şi nici posibil în condiţiile date, să răspundă la chestiunea abstractă dacă copilul nenăscut este o „persoană” care are dreptul de protecţie a vieţii în condiţiile art. 2 al Cedo. În speţa dată, statul francez a făcut ceea ce trebuia făcut. Însă, în legătură cu susţinerile petentei, judecătorii au folosit ocazia să se refere pe larg la jurisprudenţa CEDO în materie (§85). Astfel, în cauza H. c. Norvegia, privitoare la o întrerupere de sarcină efectuată împotriva voinţei tatălui, Curtea a stipulat că nu este chemată să decidă dacă fetusul se bucură de protecţia art. 2 al Cedo, dar „nu exclude că, în anumite circumstanţe, aceasta ar fi situaţia dacă se va ajunge la o divergenţă de vederi amplă între Statele Părţi cu privire la măsura în care art. 2 protejează dreptul la viaţă al copilului nenăscut” (§78).

Citatul complet din hotărârea H. v. Norvegia (paragraful 78 indicat şi în proiect), preluat şi în cauza Vo c. Franţa, demonstrează manipularea pe care o încearcă autorii propunerii legislative româneşti. În niciun caz Curtea nu a susţinut că „embrionul şi fătul nu ar fi excluşi de la protecţia dreptului la viaţă”, ci doar că CEDO ar putea fi chemată să se pronunţe asupra acestei chestiuni în anumite circumstanţe.

Dacă judecătorii europeni nu au făcut în cauza Vo c. Franţa afirmaţia care este pusă pe spatele lor, în schimb au scris altele foarte relevante pentru temă, pe care însă autorii proiectului le ignoră. Invocând cauza X. c. Regatul Unit[39], Curtea a susţinut că „aserţiunea cum că fetusul ar fi o persoană contrazice jurisprudenţa instituţiilor Convenţiei”. Pe urma cauzei Boso c. Italia[40], judecătorii au amintit că „acordarea fetusului a aceloraşi drepturi ca unei persoane ar supune drepturile persoanei deja născute prevăzute la art. 2 unor limitări nerezonabile”. Conform deciziei din cauza Reeve c. Regatului Unit[41], „utilizarea generală  şi contextul în care este folosit termenul `oricine` (`everyone`/`toute personne`) din art. 2 al Convenţiei nu îi include pe nenăscuţi” (§76).

Să concluzionăm acest excurs în chiar termenii CEDO, cauza Vo c. Franţa: „Rezultă din această recapitulare a jurisprudenţei faptul că în circumstanţele examinate la zi de către instituţiile Convenţiei [europene a drepturilor omului] – ceea ce înseamnă, diferitele legi privind întreruperea de sarcină – copilul nenăscut nu este privit drept `persoană` protejată direct de art. 2 al Convenţiei şi că deci dacă copilul nenăscut ar avea un drept la viaţă, ar rezulta în mod implicit că acesta ar fi limitat de drepturile şi interesele mamei” (§80).[42]

Evident din acest ultim citat este faptul că enunţurile din  proiect referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care cei 50 de parlamentari le susţin prin semnătura lor sunt falsificatoare, gândite să manipuleze forul suprem al ţării şi cetăţenii în ansamblul lor.

Conţinutul „consilierii”

Proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere intră în coliziune nu doar cu recomandările organizaţiilor internaţionale relevante, ci şi cu prevederile legislative interne. Articolul 7 al Legii nr. 46/2003 asigură pacientului dreptul de a refuza un anumit tip de informaţii dacă acestea îi produc suferinţă. Articolul 13 al aceleiaşi legi permite pacientului să refuze orice examinare, tratament sau intervenţie medicală - inclusiv una de tipul ecografiei fetusului, impusă prin proiectul Sulfinei Barbu, Marius Dugulescu et alii -, asumând în scris decizia sa. Prezentarea imaginilor video sau foto ale embrionului sau fetusului fără consimţământul femeii însărcinate pune în discuţie dreptul acesteia de a decide liber asupra întreruperii sarcinii, şi deci încalcă dreptul ei de a avea câţi copii doreşte.

Urmând o astfel de logică, Consiliul legislativ a propus ca prevederea de la lit. c) să fie reformulată pentru a lăsa la aprecierea solicitantei de întrerupere a sarcinii parcurgerea diferitelor etape ale procedurii de consiliere. Schimbarea ar atinge chiar inima propunerii legislative. Totuşi, un astfel de amendament nu ar fi suficient pentru punerea proiectului în acord cu drepturile enunţate anterior. Având în vedere marea vulnerabilitate a femeii însărcinate, condiţiile în care i se cere consimţământul nu îi lasă în mod evident libertatea necesară pentru o adevărată exprimare a opţiunii.

Supunerea femeii unor imagini menite să o oripileze, pentru ca apoi să i se condiţioneze accesul la asistenţă pentru întreruperea sarcinii sub semnătura recunoaşterii că hotărârea ei „înseamnă încetarea unei vieţi” ridică întrebarea dacă un astfel de tratament este compatibil nu doar cu bunul simţ, ci cu drepturile fundamentale pe care statul este obligat să i le protejeze. Nu este oare acesta un tratament degradant în sensul art. 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului? Organele Convenţiei au stabilit că expresia „tratamente degradante” are în vedere atingeri grave ale demnităţii umane, de natură să coboare statutul social al unei persoane, situaţia ei, daca acestea ating „un anumit grad de gravitate”.[43] Un tratament aplicat unei persoane este „degradant” când produce acestuia sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.[44] Pentru calificarea unui tratament drept degradant contează dacă personalitatea victimei a fost atinsă în mod incompatibil cu dispoziţiile art. 3. Caracterul public al tratamentului poate constitui un element pertinent, dar nu obligatoriu, dacă „victima apare umilită în proprii ei ochi”.[45]

Relevant este şi faptul că, în opinia CEDO, deşi premeditarea agentului de a înjosi victima contează în evaluarea existenţei sau nu a unui act contrar art. 3 al Convenţiei europene, totuşi, acest element nu este o condiţie. Tratamentul poate fi calificat ca degradant prin efectele sale, dincolo de intenţia persoanei sau instituţiei responsabile.[46]

Păstrarea sau renunţarea la o sarcină determină decisiv viaţa unei femei. Mai mult decât o boală trecătoare, ori o suferinţă de moment, cât de intensă.[47] Nu avem nevoie de investigaţii psihologice ample pentru a susţine cele spuse (deşi şi acestea sunt binevenite). E suficientă „proba” din anii politicii pro-nataliste, când mii de femei au acceptat riscul morţii, de care erau conştiente datorită precedentelor, pentru a refuza naşterea unui copil. Dacă nu toate, cel puţin marea parte a femeilor care solicită întreruperea sarcinii o fac foarte hotărâte în privinţa a ceea ce doresc. Imaginile şi asumarea statului de ucigaşe pot să le împingă la schimbarea deciziei iniţiale. Urmează să parcurgă o viaţă întreagă un drum pe care nu şi l-au dorit. Sau rămân ferme pe poziţia lor, posibil urmărite o viaţă întreagă de actul pe care subconştientul lor îl va fi înregistrat în momentul deciziei ca un act criminal. În fapt, „consilierea” cu detaliile propuse poate fi mai traumatică decât situaţia când este interzis avortul şi când femeia ce doreşte renunţarea la sarcină se loveşte de o realitate obiectivă. Argumentele anterioare sunt de natură să plaseze „tortura psihologică” propusă de proiectul de lege discutat în categoria tratamentelor degradante aflate sub acoperirea art. 3 al Convenţiei europene a drepturilor omului.

Destul de clară pare încălcarea de către procedura proiectului de lege, a dreptului la viaţă şi de familie, protejat de art. 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Acesta acoperă şi dreptul de a avea un copil, şi dreptul de a nu avea copii. În măsura în care un stat a stabilit prin lege interzicerea avortului considerând, în cadrul marjei de apreciere permisă de CEDO, că fiinţa este protejată din momentul conceperii, restrângerea exercitării dreptului la viaţa de familie în sensul prevederilor aliniatului 2 al art. 8 este permisă. Dacă nu există o astfel de lege restrictivă, nimic nu poate obliga femeia să acţioneze altfel decât doreşte, inclusiv să renunţe la sarcină. Respectarea dreptului unei persoane implică faptul că din exercitarea dreptului nu rezultă vreo situaţie nefavorabilă acesteia. În alţi termeni, exercitarea dreptului înseamnă exercitarea acestuia în condiţii de completă libertate. Or, trauma procedurilor „consilierii”, restrângerea libertăţii de a naşte sau de a avea un copil, sau nu, sunt consecinţele evidente pe care le suportă solicitantele la întreruperea de sarcină, odată adoptată o astfel de lege.

Energia depusă de iniţiatorii proiectului şi de susţinători are ca argument o viziune religioasă: blastocistul, embrionul şi fetusul sunt sacre şi astfel este şi viaţa lor.[48] Precum promotorii unei astfel de viziuni au dreptul la asumarea şi exprimarea ei, ca formă de exercitare a libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie, în aceeaşi măsură contestatarii acestei perspective au dreptul să nu şi-o asume. Articolul 9 al Convenţiei europene acoperă libertatea persoanelor necredincioase şi credincioase, ca şi diferite forme de a defini formele credinţei şi ale exercitării ei. Obligarea unei femei de a semna certificatul conform căruia renunţarea la sarcină „înseamnă încetarea unei vieţi” constituie o clară încălcare a libertăţii ei de conştiinţă. Atât de evidentă, încât e surprinzător ca juriştii Consiliului legislativ, atenţi la atâtea detalii tehnice ale proiectului de lege, să nu fi observat-o.

Argumentele privind încălcarea drepturilor femeilor garantate de art. 3, 8 şi 9 ale Cedo constituie mijloace-cheie în confruntarea cu proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere. Însă, dincolo de aspectele tehnice, rămâne straniu ca această formă de agresiune psihologică susţinută de 50 de deputaţi şi de 35 de organizaţii neguvernamentale să fi fost numită „consiliere”. E greu de înţeles cum, într-o lume care sancţionează chiar şi folosirea unor cuvinte precum „jidan”, „bozgor”, datorită atingerii, prin ele, a respectului de sine a unor persoane, cât pot s-o facă nişte cuvinte, cineva să fi imaginat supunerea unei femei ce-şi asumă o decizie legală, la proceduri precum îngrozirea ei şi autoînvinovăţirea ei ca ucigaşă.

Înfiinţarea cabinetelor de consiliere

În timp ce proiectul de lege privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină a insistat în înşiruirea unui mare număr de instrumente internaţionale, a urmărit în detaliu conţinutul procedurii de consiliere, a acordat 10 rânduri numai pentru certificatul de consiliere, a lăsat unele prevederi într-o neobişnuită neclaritate, sau pur şi simplu nefinalizate. Cu totul neobişnuit pentru un act normativ, a insistat să se explice, nu să asigure funcţionalitatea reglementărilor

Astfel, art. 13 (1) stabileşte limita inferioară a perioadei de gândire de 5 zile. Nu şi pe cea maximă. Ar rezulta că medicul ginecolog sau cabinetul de consiliere pot impune o perioadă de gândire mai lungă. Și într-adevăr, certificatul de consiliere conţine o rubrică pentru „perioada de consiliere urmată” (art. 11 (2)). Dar cât de lungă? Fiecare zi îngreunează actul medical. Perioada de gândire a gravidei depinde de arbitrariul unor persoane care vor să convingă solicitanta că nu este bine să întrerupă sarcina. Prin ce argumente ar decide un judecător în favoarea femeii nemulţumite că în cazul ei, i s-a recomandat 10 zile pentru gândire?

O consecinţă este posibilitatea medicului ginecolog şi consilierilor de a împinge solicitanta întreruperii de sarcină peste limita celor 14 săptămâni când aceasta este posibilă. Medicul ginecolog este cel care dă trimiterea, fără de care femeia însărcinată nu va fi primită la cabinet. Nu apare nicio prevedere care să oblige medicul să îi semneze documentul la prima întâlnire. Proiectul prevede cel puţin o şedinţă de consiliere, în funcţie de voinţa gravidei (art. 8). Timpul de gândire începe a doua zi. Dar nu există o prevedere asupra duratei şedinţei (sau şedinţelor). Având în vedere complexitatea comunicărilor (imagini, filme, explicaţii) cabinetul de consiliere poate solicita continuarea şedinţei a doua zi. În niciun articol nu se cere ca eliberarea certificatului de consiliere să aibă loc în aceeaşi zi cu semnarea lui. Și nici ca medicul ginecolog să asigure disponibilitatea de a începe operaţia de întrerupere a sarcinii imediat ce pacienta a sosit cu certificatul. În condiţiile în care întregul sistem e gândit să salveze fătul, ce ar fi ciudat ca slujitorii acestui sistem să folosească cât se poate umbra reglementărilor ca să atingă obiectivul, împingând obţinerea certificatului de consiliere peste limita celor 14 săptămâni în care este posibil avortul?

Un larg spaţiu deschis este lăsat de articolele din proiect ce privesc cabinetele de consiliere pentru criza de sarcină. Acestea ar urma să funcţioneze în cadrul secţiilor de ginecologie. Dar ele pot funcţiona şi în regim privat. În cazul în care clinicile nu reuşesc să înfiinţeze cabinete din lipsă de consilieri, sunt obligate să „încheie contracte privind furnizarea unor astfel de servicii cu cabinete (centre) de consiliere pentru criza de sarcină înfiinţate în regim privat” (art. 4 (3)). De ce ar accepta un consilier să lucreze în regim de stat, dacă oferta privată este mai bună? Obligativitatea absolută a încheierii contractelor nu lasă mult spaţiu de manevră secţiilor ginecologice în negocierea condiţiilor financiare.

Cabinetele private se acreditează după o procedură a Ministerului Sănătăţii necondiţionată de lege. Proiectul nu conţine vreo reglementare care să restricţioneze crearea de cabinete de consiliere de către organizaţii anti-avort, deşi partizanatul acestora poate afecta întregul proces la consilierii. Cum după toate probabilităţile, va exista o adevărată bătălie ca aceste cabinete să fie preluate de organizaţiile pro-vita, care vor conexa afacerile cu obiectivele spre maximalizarea ambelor, este de aşteptat ca eliberarea certificatelor să fie amânată până când avortul devine imposibil.

Proiectul posedă toate datele să transforme cabinetele de sarcină în ocazia unei mari afaceri. Scandalul creat de noul proiect al Legii Sănătăţii, care prevedea privatizarea sistemului de urgenţă şi a dus la demisia lui Raed Arafat al 10 ianuarie 2012, este simptomatic pentru miza cabinetelor de consiliere. Noua lege nu fusese adoptată, şi deja Biserica Ortodoxă Română anunţase „înfiinţarea a cât mai multe unităţi medicale”.[49]

Nu ştim cât s-a implicat BOR în susţinerea proiectului de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere. În cazurile sensibile, Biserica Ortodoxă Română preferă să stea în spatele unor organizaţii precum ASCOR, asupra cărora are controlul dorit. Dar BOR se consideră pe sine autoritatea în domeniul rezolvării problematicii întreruperilor de sarcină. A adoptat o poziţie oficială faţă de avort, conform căreia, avortul şi toate practicile avortive sunt păcate grele.[50] Biserica Ortodoxă Română a adus ca argument interpretările ei private: a) prin ele se ucide o fiinţă umană; b) prin ele este afectată demnitatea femeii; c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere.

Această poziţie a BOR trebuie corelată cu raporturile speciale dintre BOR şi Ministerul Sănătăţii Publice (MSP). Conform Protocolului dintre Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii Publice semnat în luna iulie 2008, MSP şi toate instituţiile subordonate s-au angajat să implice BOR în proiecte şi programe privind susţinerea şi dezvoltarea sistemului de asistenţă medicală. Pentru a asigura îngrijirea spirituală a bolnavilor de către BOR, Ministerul Sănătăţii Publice are obligaţia să pună la dispoziţia Bisericii spaţii corespunzătoare. Pentru asigurarea condiţiilor colaborării, ministerul desemnează până la nivel de judeţ şi local persoane responsabile de relaţia cu BOR. În condiţiile amintite, Biserica Ortodoxă Română are întâietate absolută în preluarea afacerilor cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Această pretenţie a privilegierii, atât a BOR cât şi a statului, a fost confirmată de Legea Parteneriatului dintre stat şi biserică în domeniul asistenţei sociale. La timpul respectiv, argumentele largii coaliţii de organizaţii neguvernamentale specializate în acordarea serviciilor sociale nu au contat în faţa coalizării celor doi mari parteneri. Astăzi, legea parteneriatului privilegiat va putea fi pusă în valoare în cazul contractelor pentru cabinetele de consiliere.

Titlul propunerii legislative a prins sensul ei cel mai profund: nu consilierea este miza, ci aceste cabinete private, o adevărată industrie ce extrage profitul din carnea (la propriu) a femeilor care au ajuns să aibă sarcini nedorite. Contrastul dintre amestecul de mercantilism şi cruzime al proiectului de lege şi, pe de altă parte, principiile bombastice enunţate, readuce puternic în minte stilul şi practicile regimului Ceauşescu.

VIII. Concluzii

Harta statelor unde este interzisǎ întreruperea sarcinii şi harta statelor lipsite de democraţie, sau cu o democraţie fragilǎ, aproape coincid. Diferenţa este datǎ, pe de o parte, de câteva democraţii a cǎror tradiţie religioasǎ a dus la pǎstrarea regimului de prohibiţie al  avortului (Malta, Irlanda), sau au introdus interdicţia dupǎ eliberarea de regimul totalitar datorită presiunii bisericii majoritare (Polonia); pe de altǎ parte, de regimurile autoritare comuniste care, din motive complexe, au legitimat avortul (vezi astǎzi China, Cuba sau Coreea de Nord).

De circa patru decenii, până recent, tendinţa internaţională a constat în relaxarea condiţiilor întreruperii de sarcină. Campaniile care au dus la Programul de Acţiune de la Cairo şi Platforma de Acţiune Beijing păreau să fi stabilit cadrul-standard al abordării problematicii avortului. Între acestea, sănătatea reproducerii asigurată fără niciun fel de presiuni, dreptul de a decide asupra numărului copiilor, la condiţiile de natură informativă, educaţională şi la mijloacele necesare în acest scop; apoi reducerea întreruperilor de sarcină nesigure, ca problemă publică majoră, prin măsuri de planificare familială sprijinite de stat. Succesul programelor de asistenţă a femeii din Belgia şi Norvegia, unde rata avorturilor a atins cele mai mici cifre din lume, au demonstrat viabilitatea practică a acestui demers.

De câţiva ani se observă însă o recrudescenţă a mişcării anti-avort. Campaniile pro-life au câştigat bătălii în patru state americane, unde există vechi şi puternice gruprui creştin-fundamentaliste[51], şi câteva succese parţiale în Europa. Sub dublul patronaj al Preşedinţiei şi Bisericii Ortodoxe, în Federaţia Rusă au fost introduse rând pe rând măsuri de restrângere a posibilităţilor întreruperii sarcinii, în paralel cu campanii tip „Dă-mi viaţă!” şi „Ziua Familiei, Iubirii şi Credinţei”.[52] În Ungaria, Constituţia adoptată în anul 2011, care doreşte să dea statului un fundament creştin[53], a statuat că „dreptul la viaţă al fetusului va fi protejat de la naştere”.

Iniţiativa celor 50 de deputaţi în frunte cu Sulfina Barbu şi Marius Dugulescu se înscrie în acest curent cu amplitudine internaţională care merge mână în mână cu contestarea democraţiei liberale. Nu este însă un fenomen de import, iar conlucrarea comunităţii civice şi politice ortodoxe cu organizaţiile catolice în cadrul proiectului pro-vita a fost conjuncturală. Puternica prezenţă a mişcării ortodoxiste filo-legionare, conivenţele civico-politice care urmează linia unei strategii de succes indică resursele viabile ale mişcării anti-avort în România. Lansarea legislaţiei anti-avort în perioada pre-electorală a dorit probabil să profite de atmosfera plină de sonorităţi politice, când eventualele referiri la tragedia politicii demografice a regimului Ceauşescu ajung la opinia publică cu greu, sau diluate.

Dincolo de defecţiunile de construcţie a proiectului de lege, şochează dimensiunea sa mercantilă. Proiectul vizează nu doar „controlul” trupului femeii în sensurile clasice ale doctrinelor feministe, ca fenomen de putere, ci exploatarea trupului femeii ca sursă de profit. În contextul cunoscut, instituţional şi de mentalitate, este de aşteptat o explozie a iniţiativelor private de înfiinţare a cabinetelor de consiliere. Sistemul imaginat de proiectul lege permite obţinerea de bani nu doar din aplicarea procedurilor, ci şi din manipularea etapelor până la abuz, ca şi din evitarea şi surmontarea acestora. Se ridică întrebarea dacă puternicele interese mercantile ale consilierii de sarcină nu sunt tocmai factorii ce vor împiedica transformarea actualului proiect (ale cărui teze echivalează avortul cu un act încă nepedepsit de omor), într-o etapă a drumului care duce la interzicerea avortului. Contraargumentul ar fi că şi piaţa avorturilor clandestine poate reprezenta o resursă interesantă.

Propunerea legislativă a cabinetelor de consiliere conţine o contradicţie centrală. Pe de o parte, afirmarea dreptului la viaţă al copilului nenăscut, pe de altă parte, permiterea întreruperii sarcinii, act care înseamnă încălcarea prezumtivului drept. Nu este singurul defect de concepţie major. Totuşi, mai mult decât defectele de gândire sau decât interpretările falsificatoare, contează cinismul procedurilor „de consiliere” asumate fără sfială de iniţiatorii proiectului. Obligarea solicitantelor la întreruperea sarcinii de a urmări imagini traumatice şi a se desemna drept ucigaşe constituie un tratament degradant, un atentat la dreptul lor la viaţă privată şi la libertatea lor de conştiinţă. Pentru a ascunde impulsul crud al acestei derive, promotorii iniţiativei legislative o acoperă în cuvinte despre exigenţele europene, drepturile omului şi ale copilului, grija faţă de femeie, binele naţiei etc., răsturnându-le complet sensurile.[54] Sunt exact metoda şi mentalitatea din epoca politicii pro-nataliste a regimului Nicolae Ceauşescu: peste 10.000 de femei nevinovate au murit atunci pentru că scopul suprem al politicii lui era omul, iar democraţia noastră populară era cea mai avansată democraţie din lume.

[1] Iulia Popovici, „Ştiu femeile ce fac atunci cînd avortează?“, Observator Cultural nr. 619, aprilie 2012.

[2] Idem.

[3] Asociaţia Darul Vieţii (Timişoara), Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România, Fundaţia Pro Vita Medica (Timişoara), Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, CARITAS Bucureşti, Centrul de Consiliere şi Informare pentru Femei cu Sarcină Nedorită, Asociaţia Familia şi Viaţa (Roman), Asociaţia Centrul Iochebed (Alba Iulia), Fundaţia Clinica Pro-vita (Cluj-Napoca), Asociaţia Clinica Provita Internaţional (Bucureşti), Centrul Noua Speranţă (Deva), Fundaţia Arsenie Boca (Bucureşti), Asociaţia Provita Media (Bucureşti), Mercy's Action Mission, Inc. (Arad), Asociaţia „Filotheia” pentru ocrotirea culturală a copiilor (Bucureşti), Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sf. Daniil Sihastrul” (Bucureşti), Asociaţia Metamorfosis, Liga de Utilitate Publică (Bucureşti), Fundaţia „Sfinţii închisorilor” (Bucureşti), Asociaţia „Rost” (Bucureşti), Comunitatea „Magnificat” a Reînnorii Carismatice Catolice (Bucureşti), Asociaţia WorldTeach (Oţelu Roşu, Caraş Severin), Advocates International – România, Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din România, Liga Tineretului Creştin Ortodox din România, World Vision România, Habitat pentru Umanitate Piteşti, Habitat pentru Umanitate Beiuş, Bunul Samaritean (Beiuş), Fundaţia People to People (Oradea), Fundaţia Cireşarii, Fundaţia Agape (Cluj-Napoca),  Fundaţia Hanielim (Beiuş), Fundaţia Integra (Oradea), Fundaţia Creştină Elim (Marghita), Fundaţia Pro Prietenia (Arad).

[4] Forumul Creştin Noua Dreaptă/Noua Dreaptă, Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Asociaţia Culturală „Grigore Lese”, Asociaţia Medical-Creştină „Christiana”, Asociaţia „Sfintii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia Creştin-Ortodoxă „Pro-vita pentru născuţi si nenăscuţi”, Asociaţia „Altermedia”, Fundaţia „Anima Mundi”, Liga pentru Combaterea Anti-românismului, Uniunea Vatra Românească, Asociaţia „Pro ajutor social, Mişcarea Conservatoare, Fundaţia Creştină „George Becali”, Asociaţia pentru Cultură şi Educaţie „Sfântul Daniil Sihastrul”,
Liga Tineretului Creştin-Ortodox din România - Filiala Covasna, Asociaţia ProVita Media Bucureşti, Asociaţia Socio-Culturală Matei Basarab - Slobozia, Ialomiţa, Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România.

[5] Vezi sinteza pe site-ul http://www.salvati-icoanele.info/  (accesat la 26 aprilie 2012). Vezi şi Gabriel Andreescu, “Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice: o bătălie pentru viitorul învăţământului”, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 4, 2006, pp. 38-57.

[6] http://www.rostonline.org/blog/claudiu/labels/conferinta.html (accesat la 1 martie 2012)

[7] Vezi http://www.rostonline.org/blog/razvan/2009/02/comunicat-de-presa-mai-multe-asociatii.html (accesat la 1 martie 2012)

[8] Vezi în acest sens luările de poziţie faţă de implicarea Asociaţiei ROST la expoziţia deschisă în toamna anului 2008 la Muzeul „Mihail Kogălniceanu” (Ioana Popa, „Scandal naţional cu acuzaţii de legionarism pornit de la o expoziţie din Iaşi” - http://www.frontpress.ro/?p=260 - accesat la 2 martie 2012).

[9] Vezi credo-ul organizaţiei: „World Vision is a Christian relief, development and advocacy organisation dedicated to working with children, families and communities to overcome poverty and injustice” (http://www.wvi.org/wvi/wviweb.nsf/maindocs/3F50B250D66B76298825736400663F21?opendocument – accesat la 3 martie 2012).

[10] „Scrisoare deschisă adresată Preşedintelui României”, România liberă, 2 aprilie 1997.

[11] Hotărâre luată de Sinodul BOR la 8-9 iulie 2008, după împărtăşirea Mitropolitului Banatului, Corneanu, la o liturghie greco-catolică şi concelebrarea Episcopului Oradiei, Sofronie, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari.

[12] Gabriel Andreescu, Liviu Andreescu, „Church and State in Post-Communist Romania: Priorities on the Research Agenda”, JSRI volume 8, no. 24, Winter 2009, pp. 19-45.

[13] Printre altele, prin Legea privind libertatea de conştiinţă şi asociere din 1997 şi prin reglementările de eliberare a vizelor.

[14] „Russia's Pro-Life Movement”: http://www.worldcongress.ru/en/russias-pro-life (accesat la 29 aprilie 2012).

[15] Organizaţiile semnatare ale apelului adresat primului ministru, de avizare negativă a proiectului de lege. au fost ECPI – Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice; IPP – Institutul pentru Politici Publice; CPE – Centrul Parteneriat pentru Egalitate; SECS – Societatea de Educaţie Sexuală şi Contraceptivă; Fundaţia Pro Women; CPSS – Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănǎtate; APFR – Asociaţia de Planificare Familială din Romania; Filia – Centrul de Dezvoltare Curriculară si Studii de gen; Asociaţia Mame pentru Mame; CJI – Centrul pentru Jurnalism Independent; Fundaţia Tineri pentru Tineri; AnA – Societatea de Analize Feministe; CeRe – Centrul de Resurse pentru Participare Publică; ASUR – Asociaţia Secular-Umanistă din Romania; Asociaţia FRONT; CED – Centrul Euroregional pentru Democraţieş Romani CRISS – Centru Romilor pentru Intervenţie Socială si Studii; APADOR – Comitetul Helsinki; CRJ – Centrul de Resurse Juridice; ALEG – Asociaţia pentru Libertate şi Egalitate de Gen; Liga Pro Europa; Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă.

[16] Am argumentat anterior cǎ departe de a fi autorii morali ai demersului, alianţa extraparlamentară pro-vita nu a fǎcut decât sǎ coopereze într-un proiect politic de mult timp asumat de cǎtre politicieni bine reprezentanţi în structurile de putere.

[17] Iulia Popovici, op.cit.

[18] Cristian Cercel, „Întreruperea de sarcină în Republica Neoliberală Ortodoxă România”, Observator Cultural nr. 620, aprilie 2012.

[19] Alin Fumurescu, „… avortul democratic. La coafor”, Voxpublica, 30 Martie 2012.

[20] Costi Rogozanu, „Neodecreţeii. Cum am pierdut fix 22.178.906 de `posibili` români. Psihologii”, Voxpublica, 9 aprilie 2012.

[21] Nicoleta M. Dumitraşcu, „Avortul: între dreptul la viaţă al copilului nenăscut şi dreptul femeii de a decide asupra propriei personae”, Revista 22, 1 mai, 2012.

[22] Maria Iordănescu, „Ţării, cît mai mulţi copii”. Dilema veche, 22 aprilie 2012.

[23] Laura Candidatu, “Statutul legal al avortului în România”, CriticAtac, 10 aprilie 2012 – (accesat la 20 aprilie 2012).

[24] Eniko Vincze, “Criminalizarea avortului şi absenţa justiţiei reproductive”, CriticAtac, 10 aprilie 2012 – (accesat la 20 aprilie 2012).

[25] Iulia Haşdeu, “Avortul: ce nu spun cifrele şi moraliştii”, CriticAtac, 23 aprilie 2012.

[26] Proiectul de lege a fost semnat de următorii deputaţi: Boagiu Anca-Daniela - senator PDL; David Gheorghe - senator PDL; Popa Mihaela - senator PDL; Ardeleanu Sanda-Maria - deputat PDL; Arion Viorel - deputat PDL; Axenie Carmen - deputat PDL; Barbu Sulfina - deputat PDL; Bode Lucian Nicolae - deputat PDL; Boiangiu Victor - deputat PDL; Botiş Ioan-Nelu - deputat PDL; Boureanu Cristian Alexandru - deputat PDL; Călian Petru - deputat PDL; Chircu Doiniţa-Mariana - deputat PDL; Ciobanu Gheorghe - deputat PDL; Croitoru Cătălin - deputat PDL; Dascălu Constantin - deputat PDL; Dobre Cristina Elena - deputat PDL; Drăgulescu Iosif Ştefan - deputat PDL; Dugulescu Marius Cristinel - deputat PDL; Ganţ Ovidiu Victor - deputat FDGR (minorităţi); Ghiţă-Eftemie Stelian - deputat PDL; Giurgiu Mircia - deputat Independent; Gurzău Adrian - deputat PDL; Hogea Gheorghe - deputat PDL; Holdiş Ioan - deputat PDL; Iacob-Ridzi Monica Maria - deputat PDL; Ibram Iusein - deputat UDTR (minorităţi); Lubanovici Mircea - deputat PDL; Marin Mircea - deputat PDL; Mircovici Niculae - deputat UBBR (minorităţi); Neacşu Marian - deputat PSD; Novac Cornelia Brînduşa - deputat PDL; Păduraru Nicuşor - deputat PDL; Păun Nicolae - deputat PRPE (minorităţi); Popov Duşan - deputat USR (minorităţi); Popoviciu Alin Augustin Florin - deputat PDL; Postolachi Florin - deputat PDL; Riviş-Tipei Lucian - deputat PDL; Rusu Valentin - deputat PDL; Spînu Teodor-Marius - deputat PDL; Stavrositu Maria - deputat PDL; Stoica Mihaela - deputat PDL; Surpăţeanu Mihai - deputat PDL; Şandru Mihaela Ioana - deputat PDL; Tabără Valeriu - deputat PDL; Toader Mircea-Nicu - deputat PDL; Turcan Raluca - deputat PDL; Udrea Elena Gabriela - deputat PDL; Uricec Eugen Constantin - deputat PDL; Voinescu-Cotoi Sever - deputat PDL; Zisopol Dragoş Gabriel - deputat UER (minorităţi).

[27] Mihail Neamţu, „Nimic despre cultura vieţii. Bioetica şi moţiunile PDL”, 11 aprilie 2011 - http://www.contributors.ro/cultura/nimic-despre-cultura-vie%C8%9Bii-bioetica-si-mo%C8%9Biunile-pdl/ (accesat la 4 martie 2012).

[28] „Comunicat. Noua Republică despre iarna demografică şi dreptul la viaţă”, 24 martie 2012 -http://nouarepublica.ro/pipermail/presa_nouarepublica.ro/2012-March/000016.html (accesat 2 aprilie 2012).

[29] Organizaţii nefrecventabile din perspectiva valorilor constituţionale ale statului român.

[30] Adrian Papahagi, „’Libertate de conştiinţă’ sau anticreştinism?”, Ziua, 19 martie 2005.

[31] O variantǎ stilistică este “instituirea obligaţiei de respectare a libertăţii de opţiune a femeii".

[32] „Induced Abortion and the Risk of Breast Cancer”, 336 New Eng. J. Med. 81 (1997) - http://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJM199701093360201 (accesat la 22 aprilie 2012). Memoriul adaugă referiri la cercetările convergente ale American Cancer Society şi The Royal College of Obstetricians and Gynaecologists din Anglia.

[33] Dacă există o probabilitate de apariţie a unei probleme de sănătate mentală post-avort, ea reflectă problemele anterioare întreruperii sarcinii (Royal College of Obstericians and Gynaecologists: - http://www.rcog.org.uk/what-we-do/campaigning-andopinions/

statement/rcog-statement-induced-abortion-and-mental-health-revi (accesat la 22 aprilie 2012)).

[34] „Self Abortion: Technical ans Policy Guidance for Health Systems”, pp. 26, 65-66, 89, 2003.

[35] Rezoluţia 1607 (2008).

[36] Vezi cauza Vo c. Franţa.

[37] Vezi exemplele în Diana Olar, „Cauza Evans c. Regatul Unit”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2, 2007, pp. 119-137.

[38] Vo v France, no. 53924/00, judgement of 8 July 2004. Într-o transparentă „strategie de contaminare”, după ce au făcut conexiunea art. 2 al Cedo cu protecţia embrionului şi fătului, autorii asociază art. 2 cu obligaţia statului de a apăra viaţa celor aflaţi sub jurisdicţia proprie, preluând în contul tezelor lor şi cazurile L.C.B. c. Regatul Unit (L.C.B. v. UK, judgement of 9 June 1998.) şi A., B. şi C. c. Irlanda (A., B., and C. v. Ireland, no. 25579/05, judgement of 16 December 2010.).

[39] X. v. the United Kingdom, no. 8416/79

[40] Boso v. Italy, no. 50490/99, ECHR 2002-VII)

[41] Reeve v. the United Kingdom, no. no. 24844/94.

[42] Rezultă şi că tema „când începe viaţa” cade în marginea de apreciere a statelor (§82). Decizia din Vo c. Franţa a fost invocată şi în cauza Evans c. Regatul Unit, ca să se respingă acuza încălcării de către statul britanic a art. 2 prin prevederile legii engleze, care impun distrugerea embrionilor când unul din părinţi şi-a retras consimţământul pentru păstrarea lor.

[43] Cmis. EDH, rap.14 decembrie 1973, Asiatiques d’Afriques Orientale c/Royaume-Uni, DR nr. 78-B, p. 55.

[44] CEDH, 16 decembrie 1999, V. c/Royaume-Uni, Recueil 1999-IX, para. 71.

[45] CEDH, 16 decembrie 1997, Rannen c/Finalnde, Recueil 1997-VIII, para. 55; CEDH, 25 aprilie 1978, Tyrer c/Royaume Uni, para. 33.  Vezi pentru prezentarea celor două cazuri Dezideriu Gergely, „Discriminarea rasială, echivalent al tratamentului degradant: de la principii la constatarea violării în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Noua Revistă Română de Drepturile Omului nr. 1, 2006, pp. 69-70.

[46] Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 219.

[47] Şi desigur, poate mai mul decât o împlinire profesională, un câştig material.

[48] Sacralitatea fiinţei umane este motivul pentru care un om religios se împotriveşte luării vieţii unui om, dar o acceptă în cazul unui animal.

[49] Carla Dinu, „Biserica vrea sa reia vechea tradiţie a clinicilor medicale patronate de locaşurile de cult”, Hotnews.ro, 5 ianuarie 2012 (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-11112678-biserica-vrea-reia-vechea-traditie-clinicilor-medicale-patronate-locasurile-cult.htm - accesat la 10 ianuarie 2012).

[50] Poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de avort, Comisia Naţională de Bioetică, Sectorul Biserica şi Societatea al Patriarhiei Române - http://www.avort.ro/pozitia-BOR-avort.php (accesat la 10 aprilie 2012)..

[51] În Statele Unite s-au înregistrat şi atacuri armate asupra medicilor şi clinicilor care practică avortul. În anul 2003 a fost executat Paul Jennings Hill, care ucisese un medic care practica întreruperi de sarcină şi pe bodyguardul său.

[52] În acelaşi timp, e de notat că Federaţia Rusă înregistrează cea mai mare rată de întreruperi de sarcină din lume.

[53] Vezi preambulul: „Suntem mândri că Regele nostru Sf. Ştefan a fondat statul maghiar cu o mie de ani în urmă pe baze solide şi că a făcut ţara noastră parte a Europei Creştine”.

[54] Dacă ar fi deschis sincer urechea la problemele femeilor aflate în faţa sarcinii nedorite, parlamentarii care şi-au depus semnătura pe proiectul de lege al înfiinţării cabinetelor de consiliere ar fi descoperit o situaţie cu adevărat îngrijorătoare, faptul că România se află în fruntea ţărilor europene cu cele mai multe mame minore, şi nu doar atât, ci şi tendinţa de creştere a numărului. Iată o situaţie care implică responsabilitatea statului în variate forme, motiv ca parlamentarii Sulfina Barbu, Marius Dugulescu şi colegii să se fi mobilizat.

Ataşamente:

Fişier	Descriere	Mărime fişier
Andreescu_-_Abortion_(1).doc		284 kB