Alexandra Voicu
Ilona Voicu
Aşa cum toată lumea ştie, zilele acestea se desfăşoară, la Londra, cea de a 30-a ediţie a Jocurilor Olimpice. Considerată de către unii ca o ediţie cu totul specială din perspectiva diversităţii şi a egalităţii de şanse, contestată, însă, de feministele radicale (vezi protestul Femen !), pentru faptul că, prin acceptarea prezenţei femeilor din unele ţări arabe purtând vălul islamic, organizatorii acestei competiţii se fac complici la menţinerea unui statut degradant al femeilor, competiţia de anul acesta ne permite să vă prezentăm câteva elemente istorice referitoare la participarea femeilor la Jocurile olimpice moderne, pentru că, aşa cum veţi putea vedea, prezenţa lor la acest important eveniment sportiv nu a fost nici pe departe una de la sine înţeleasă sau care să vină fără eforturi serioase din partea mişcării feministe.
Prima ediţie a Jocurilor Olimpice a fost una exclusiv masculină, participarea femeilor fiind considerată de către fondatorul JO moderne, baronul Pierre de Coubertin ca fiind “lipsită de pragmatism, neinteresantă, inestetică şi incorectă”. În acelaşi registru misogin, Pierre de Coubertin susţinea că cea mai mare realizare a unei femei este să-şi încurajeze fiii să doboare recorduri, nu să o facă ea însăşi.
Cu toată atitudinea ostilă participării femeilor, prezenţa acestora s-a impus încă de la a doua ediţie, cea din anul 1900. În acest an, la ediţia de la Paris, femeile au primit drept de participare pentru 3 probe, golf, tenis si yachting, după unele surse, 2 probe după altele : tenis şi golf (divergenţele de opinie par să fie generate de faptul că participarea la probele de yachting s-a realizat, de fapt, în echipaje mixte şi nu unele exclusiv feminine).
Femeile au participat pentru prima dată în competiţiile de înot, în 1912, dar, vă vine sau nu să credeţi, niciuna dintre participante nu era din Statele Unite ale Americii, deoarece sportivele americane nu aveau voie să ia parte la competiţii sportive decât dacă purtau fuste lungi!
În 1928, femeile au concurat pentru prima dată în probe de atletism, însă, sub pretextul că s-au înregistrat numeroase situaţii de leşin la sfârşitul probei de 800 m, această participare a fost interzisă până în 1960.
Probele feminine de tir au fost introduse pentru prima dată în rândul probelor olimpice abia în anul 1984, probele feminine de haltere şi de polo pe apă, la ediţia din anul 2000.
Revenind în prezent, ediţia de anul acesta înregistrează noi premiere referitoare la participarea femeilor: pentru prima dată, toate delegaţiile participante au în compunere şi femei, au fost introduse competiţiile de box feminin, iar în delegaţia SUA, pentru prima dată în istorie, numărul sportivelor este mai mare decât cel al sportivilor.
Toată această evoluţie, pe care am punctat-o doar cu câteva elemente nu ar fi fost posibilă însă în absenţa activităţii de promovare intensă a participării femeilor în competiţiile sportive, desfăşurată de Alice Milliat. Ea este cea care a decis că, dacă femeile nu pot participa în probele de atletism de la Jocurile Olimpice ale lui Coubertin, este cazul să-şi facă propriile Jocuri Olimpice. Primele „Jocuri Olimpice ale femeilor” au avut loc la Paris, în 1922, atunci când, în faţa a 20.000 de spectatori, 18 atlete au doborât recorduri mondiale. După patru ani, a doua ediţie, desfăşurată la Gothenberg, în Suedia, sub înaltul patronaj al familiei regale suedeze, a reunit sportive din 10 ţări şi a avut o ceremonie de deschidere spectaculoasă.
Dovedindu-se un eveniment sportiv care se bucura de un prestigiu din ce în ce mai mare, atât Comitetul Internaţional Olimpic, cât şi Federaţia Internaţională de Atletism s-au văzut nevoite să negocieze cu Milliat. În urma acestor negocieri, aceasta a fost de acord să schimbe denumirea competiţiei din Olimpiada Femeilor (nume care-i înfuria copios pe bărbaţii din cele două comitete) în Jocurile Mondiale ale femeilor, obţinând, în schimb, dreptul de participare al femeilor pentru 10 noi probe olimpice.
Jocurile Olimpice de la Amsterdam, din 1928, a adus, aşa cum aminteam anterior, primele participări feminine în probe de atletism, însă nu a fost vorba de 10 probe, aşa cum negociase Milliat, ci doar de 5, motiv pentru care puternica Asociaţie de Atletism Feminin din Marea Britanie, ale cărei membre dominaseră probele de la Olimpiada Feminină de la Gothenberg, au refuzat să participe la un eveniment cu mai puţin de 10 probe, înregistrându-se, astfel, primul boicot feminist din istoria olimpismului.
În 1935, Milliat a încercat să extindă participarea olimpică feminină şi să impună reprezentarea egală a femeilor în Jocurile Olimpice, însă, din păcate, negocierile ei nu au avut nicio şansă: Federaţia Internaţională de Atletism reuşise să preia componenta de atletism a Federaţiei Sportive Feminine întemeiată de ea.
Ea rămâne, astfel, iniţiatoarea luptei de incluziune a probelor atletice pentru femei la Jocurile Olimpice, însă femeile au luptat pentru incluziunea lor şi în alte sporturi. Aşa cum se poate vedea din cele prezentate mai sus, această luptă nu a fost deloc una scurtă, unele sporturi fiind interzise femeilor timp de 100 de ani: probele de polo şi de haltere au fost adaugate şi in programul feminin in anul 2000, iar cea mai nouă cucerire este proba de sărituri cu skiurile, în care femeile vor putea concura începând cu Jocurile Olimpice de iarnă din 2014.
Acum, însă, când nu mai există nicio probă sportivă interzisă femeilor şi nicio delegaţie naţională care să nu aibă în compunere şi sportive, poate că s-ar impune o analiză mai nuanţată, care să ia în calcul măsura în care putem vorbi despre o reală egalitate de şanse, în condiţiile în care, deşi prezente la Jocurile Olimpice, unele sportive ar trebui să facă înaltă performanţă supravegheate în permanenţă de către un bărbat care să vegheze la onoarea lor sau concurând înfăşurate în niqab !
