Ella Veres, artistă și scriitoare în New York, mărturiseşte cum a fost victima unui viol, cum funcţiona un sistem sinistru în care victimele nu puteau depune plângere şi familia, societatea le blamau, cum presiunile pentru a oferi servicii sexuale le împlingeau pe tinerele femei în situaţii vulnerabila. Mai jos sunt fragmente din povestea ei, cu propriile cuvinte. O poveste de viață. Povestea unui viol. Un viol care poate ucide sau, dacă îi supraviețuiești, nu-l uiți în nicio zi din tot restul existenței. Indignarea, revolta – când auzi opinii cum că „ți-ai căutat-o cu lumânarea”, chiar și din gura părinților. Ranchiuna față de un mare actor – mic caracter, a cărui lipsă de integritate și lașitate ți-au schimbat destinul, ți-au îndreptat pașii către acea casă, către acel viol. Peste toate, frustrarea. Nu poate uita, nu poate ierta – în primul rând pentru că vinovații au rămas nepedepsiți. Justiția nu îi mai poate atinge, dar, măcar de ar fi expuși.
[..] Urlu atât de tare, încât mă doare craniul. Dar niciun vecin nu sare în ajutor. După ce termină, milițeanul se ia de proprietar: «De ce-ai spus că se va lăsa de bună voie? O să ne bage pe toți în pușcărie!». Proprietarul răspunde că doar m-am prefăcut. Pot să plece și mă va învăța să fiu cuminte. După ce rămâne doar cu mine, proprietarul se dezbracă. Are chiloți murdari și unghii negre la picioare. Când l-am cunoscut, era un tip normal, nu genul intelectual, dar cu un aspect decent, cu părul blond cârlionțat, ochi albaștri. Acum e dezgustător. Cică are nevoie de o femeie care să aibă grijă de el. Se apropie [..]
[..] nu mă pot duce la poliție, fiindcă mă vor acuza de parazitism și de încălcarea legii rezidenței în București. O sun pe mama. Mă întreabă dacă am fost violată. Da. Vino acasă.
[..] Mă duc la un alt star de cinema, de data asta o femeie, supranumită Regina Teatrului Românesc. O rog să mă primească discipol. Se uită în silă la fața mea plină de escoriații și vânătăi și mă expediază spunându-mi că nu sunt suficient de prezentabilă pentru arta scenică.
[..] Acasă, părinții mei s-au uitat la mine cu dezgust. N-am fost consolată, de nimeni, nici măcar o îmbrățișare. Cu aerul că îmi face o mare favoare, soțul meu a zis că mă primeşte înapoi, în ciuda faptului că acum eram întinată. Nu mai m-am putut uita la el. Nici măcar n-am putut articula «Nu, mulţumesc. Ce fel de bărbat ești tu?»
[..] Apoi mi-au găsit un loc de muncă la oficiul poștal. Am distribuit corespondenţa în cutiile poştale. Şeful de poştă era un scârbos, urduros, făcea glume sexuale una-ntruna, «claxona» lucrătoarele de sâni, le ciupea fesele, iar zvonurile ziceau că se culca cu una dintre colege.
[..] Am citit un anunț pentru un post de dădacă în Bucureşti, i-am sunat, m-au angajat și m-am dus imediat. Angajatorul meu, director la o fabrică de cauciucuri sau vulcanizare –nu știu sigur-, fusese preot, dar asta nu l-a împiedecat să se dea la mine.
[..] Purtam haine largi ca sacul, să nu mi se vadă corpul, îmi ascundeam faţa în spatele părului lung, ochii după breton. Mă certau binevoitorii că nu-mi pun în valoare atuurile feminine. Am avut peripetii si cu alte nume mari, să-i ia naiba. Unul, un hodorog zaharisit, monstru sacru, la care m-a trimis domnul homosexual, recomandându-l că e generos cu tinerele talente, s-a dat la mine prompt, că cică cum să nu se scape şi el la butoiul cu miere. Şi-mi povestea mie cum să mă port ca altă tînără protejată de-a lui. Mulţam. Am făcut stînga-mprejur. Dar mai erau şi actori de treabă, numai că ei erau scârbiţi de ce se întîmpla şi nu se băgau. Nu contează.
sursa: jurnalul.ro
