Autoare : dr. Andreea Dimitriu

În România, la 24 de ani de la răsturnarea regimului comunist, libertatea de expresie a permis o cercetare nelimitată, iar teme odinioară absente sau ocolite cu bună ştiinţă, au început a fi dezbătute şi studiate. În ultimii ani, feminismul[1], definit ca o doctrină care vizează emanciparea femeii în toate domeniile vieţii, deţine un loc proeminent în cadrul temelor de cercetare ştiinţifică abordate în mediul universitar românesc, cel ieşean situându-se la un început de drum. Subiect tot mai frecvent în peisajul contemporan, feminismul a beneficiat de conturarea „noii istorii” a Şcolii Analelor, prin abordarea spaţiului vieţii private, a cotidianului, prin apelul la alteritate şi la imaginea celuilalt, ca o modalitate de reconstrucţie a mentalului colectiv.

Acest studiu reprezintă o scurtă analiză a mișcării feministe din România la începutul anilor '20, fiind cunoscut faptul că mișcarea a avut în perioada interbelică momentul său de apogeu, reflectat prin diversificarea asociaţiilor şi a modalităţilor de manifestare, prin afirmarea problemei şi încercarea de atragere a opiniei publice către revendicările promovate. Suntem pe deplin conştienţi că feminismul nu a avut (şi poate nici astăzi nu are) o „bună reputaţie” în cadrul societăţii patriarhale şi tradiţionaliste, în care hotărârile legislative şi viaţa politică erau apanajul bărbaţilor, în marea lor majoritate refractari ideilor de emancipare. Afirmaţia „eu nu sunt feministă, dar…”[2] o putem asimila cu teama de ridicol, cu lipsa de educaţie şi, în consecinţă, de iniţiativă publică a majorităţii femeilor.

În pofida gradului mare de analfabetism al populaţiei feminine şi al ignoranţei femeilor din mediul rural, mişcarea a apărut în spaţiul urban înainte de Primul Război Mondial şi s-a dezvoltat până la sfârşitul anilor '20, perioadă caracterizată printr-o unitate de gândire socială şi naţională, o solidaritate în faţa unui program feminist extins. Rolul principal în cadrul mişcării l-au deţinut reprezentantele elitei feminine, care au efectuat studii în străinătate, cu precădere în Franţa, unde au avut primele contacte cu ideile de emancipare.

Anul 1918 are o semnificaţie aparte pentru naţiune română, prin unirea şi formarea statului, însă din perspectiva istoriei mişcării, la acest eveniment mai putem adăuga sfârşitul Primului Război Mondial, îndeplinirea obiectivului naţional şi sfârşitul conflagraţiei oferind un nou context care a permis afirmarea şi dezvoltarea curentului feminist.

Această problemă a drepturilor femeii vine şi ea la ordinea zilei odată cu celelalte refome, care se impun după îndeplinirea obiectivului naţional, dar în timp ce acestea din urmă se bucură de un „acord aproape unanim”, chestiunea „femeească” trebuie să treacă de „egoismul brutal şi rece al unora”, de „sentimentalismul sterp al altora”, şi de „toate acele forţe obscure ale tradiţiei şi ale rutinei”. Ceea ce constată un contemporan al epocii este că, în spaţiul românesc, feminismul nu constituia o ameninţare pentru liniştea vieţii publice, în timp ce simţul de dreptate socială era prea puţin dezvoltat pentru a se putea spera, măcar, la o acţiune notabilă în acest sens. Acelaşi jurnalist, susţinător al mişcării, considera că excluderea femeii de la viaţa publică nu avea nicio justificare, în condiţiile în care viaţa politică interesa deopotrivă naţiunea întreagă, deci şi femeia. Aceasta nu era „nedreptăţită” numai din perspectiva dreptului public, ci şi de Biserică, morală, Codul Civil şi întreaga organizare socială, care o priveau ca pe o „fiinţă inferioară”. Această situaţie nu se putea schimba decât printr-o „întinsă reacţiune a spiritului pubic”, care să determine obţinerea deplinei egalităţi, a unei echitabile distribuiri a funcţiilor publice şi, în final, a drepturilor politice[3].

Dorina Zileriu, într-un articol din 1925, remarca faptul că, în pofida avântului luat de mişcarea feministă în aceşti ani, explicabil prin schimbarea situaţiei populaţiei feminine (cu precădere cea urbană) după război, „toată truda şi dragostea depusă de femei pentru triumful cauzei lor – din cauza unor prejudecăţi nebazate – roadele sunt neînsemnate”. Bărbaţilor le era teamă că printr-o emacipare deplină a femeii, aceasta nu ar mai fi fost „o păpuşică ademenitoare, un fulg de zăpadă plin de graţiozităţi”, care putea fi influenţată, ci ar fi devenit „o femeie muncitoare, care se cultivă şi are caracterul format”, fiind conştientă de menirea şi responsabilităţile sale familiale, sociale şi civile. Acesta era obiectivul principal al mişcării feministe[4].

În condiţiile realizării unirii şi ale necesităţii adoptări reformelor, mişcarea feministă din România a luat un avânt fără precedent, majoritatea istoricilor şi a cercetătorilor care au studiat acest subiect considerând perioada 1918-1929 drept momentul de apogeu al feminismului românesc. Acesta s-a manifestat activ şi coerent în spaţiul public, impunându-se atât prin activitatea asociaţiilor şi a societăţilor reunite, un rol important revenind Consiliului Naţional al Femeilor Române (în continuare CNFR), cât şi prin personalităţile feministe şi feminine care au activat în diferite domenii ale vieţii culturale şi sociale. Interesant este faptul că şi o parte dintre feministe consideră această perioadă a anilor '20 drept etapa în care mişcarea s-a desfăşurat în toată amploarea sa, dovedindu-şi maturitatea, situaţie care a permis includerea României în rândul „ţărilor civilizate”[5].

După Primul Război Mondial, femeile, cu precădere cele care făceau parte din elită, au devenit un „interlocutor social tot mai exigent”, reprezentând o voce publică distinctă. Feminismul românesc interbelic este atins de „imatura nevroză a schimbării, exaltarea naţională şi emfatice replieri conservatoare”, fapt care contribuie la instituirea unei crize a reprezentărilor sociale tradiţionale, favorabilă mişcării, şi introduce femeia în „arena competiţiei sociale”, unde aprofundează rolul de „cetăţeancă”[6].

Din punct de vedere ideologic, în această perioadă se produce trecerea de la faza teoretică la cea a propagandei, în ideea convingerii forurilor decizionale asupra necesităţii acordării drepturilor civile şi politice, aşa cum remarcă Florence Rochefort, în studiul său referitor la accesul femeilor la viaţa politică în societăţile occidentale[7]. Această luptă se duce pe cel puţin două fronturi, existând în acest sens o acţiune colectivă, întreprinsă de asociaţiile feministe, dar şi una individuală, care este condusă de preşedintele acestor organizaţii.

După Unire, s-a încercat coordonarea eforturilor femeilor din provinciile unite cu cele ale mişcării din Vechiul Regat, în vederea construirii unei solidarităţi care să conducă spre obiectivul comun al emancipării depline a femeii, sub toate aspectele. Conceptul de solidaritate[8], observat la multe feministe, constituie un cuvânt-cheie al discursului de emancipare din această perioadă, mizându-se pe perseverenţa şi forţa unui grup feminin în îndeplinirea obiectivelor.

În primii ani postbelici, caracteristica principală a evoluţiei mişcării feministe este constituită de aspiraţia spre integrare, reorganizare şi unificare a cadrelor organizatorice ale mişcării, în tandem cu procuparea generală pentru solidarizare în jurul unui program feminist extins, care să includă revendicarea drepturilor civile şi politice pentru femei. Realizarea acestui deziderat a fost începută prin crearea Asociației pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române (în continuare AECPFR), care cuprindea în cadrul său şi feministe aflate în refugiu la Iaşi, din Transilvania, Bucovina şi Basarabia, acest fapt demonstrând unitatea în gândire a mişcării, precum şi dorinţa de transgresare a acestei unităţi în plan organizatoric. Această asociaţie reprezintă în cadrul orientării feministe din anii '20 tendinţa reformistă a mişcării, cea moderată, fiind asumată de UFR. Revenirea acestora la casele lor a avut o importanţă deosebită din perspectiva extinderii în teritoriu a asociaţiei, prin crearea de filiale, în ideea atragerii tot mai mult a populaţiei feminine[9].

În Basarabia, Elena Alistar a încercat să obţină o coordonare a activităţii feministe din această provincie cu cea din Vechiul Regat, în ideea unei solidarităţi care trebuia să conducă la îndeplinirea obiectivelor de emancipare a femeii. Astfel, această lideră a participat la congresele Asociaţiei de la Iaşi şi Bucureşti, în calitate de reprezentantă a femeilor din Basarabia, stabilindu-se astfel o legătură cu Alexandrina Gr. Cantacuzino, care a susţinut constituirea de filiale ale societăţilor din Vechiul Regat în celelalte provincii[10]. Tendinţele integratoare ale mişcării se observă în demersul de fondare în Basarabia a numeroase filiale ale societăţilor de femei „cu pretenţii de audienţă la nivel naţional”: filiala Reuniunii Femeilor Române, condusă de Eleonora Halippa (în noiembrie 1919), cea a Societății Naționale a Femeilor Române (în continuare SONFR), organizată de Iulia Siminel-Dicescu şi una a AECPFR[11].

Anii următori au constituit o perioadă de afirmare tot mai pronunţată în spaţiul public, membrele filialei AECPFR din Bucureşti iniţiind, în acest sens, un amplu ciclu de conferinţe publice cu participarea unor personalităţi culturale şi politice, care aveau ca temă de discuţie „importanţa mişcării feministe în consolidarea României întregite”[12]. Prin aceste acţiuni se dorea atragerea atât a opiniei publice, cât şi a politicienilor către cauza feministă. Astfel, „bărbaţii din toate păturile conducătoare”, prin memoriile trimise şi prin propaganda făcută, au putut constata că feminismul s-a „pus pe un teren temeinic ştiinţific” şi, în consecinţă, au început să-i acorde o mai mare atenţie. Dintre oamenii politici care şi-au expus opiniile lor de susţinerea a ideilor feministe chiar de la tribuna Asociaţiei din Bucureşti, putem menţiona pe I. Theodorescu, Polizu-Micşuneşti, P. Negulescu. Aceste personalităţi, ce-i drept, nu foarte multe ca număr, considerau că a venit momentul pentru acordarea dreptului de vot şi femeilor, idee care, aşa cum vom constata, nu era împărtăşită de cea mai mare parte a politicienilor, considerată ca inoportună şi de domeniul viitorului.

Concomitent cu acţiunile Asociaţiei, în Transilvania, principalul nucleu al mişcării feministe a fost reprezentat de UFR, adică vechea Uniune Generală a Femeilor Române din Ungaria, care includea mai bine de jumătate din reuniunile de femei. În condiţiile realizării Unirii, se punea problema adaptării programatice la noile realităţi, trecerea de la activitatea axată pe obiective filantropice, caritabile şi culturale la o extindere spre un program feminist şi redefinirea mijloacelor sale de acţiune, în acelaşi timp cu unitatea de acţiune la nivel naţional[13]. Noi filiale ale unor asociaţii de peste munţi au fost create primordial în zona societăţilor confesionale, care reprezentau jumătate din reuniunile federate, iar în acest spaţiu, au luat fiinţă societăţi ale femeilor ortodoxe, ca secţiuni ale SONFR. Aceasta avea în 1923- 1924, conform dării de seamă a comitetului central din anii respectivi, 28 de filiale în Vechiul Regat, la care se adăugau cele din Arad, Târgu-Mureş, Cluj, Sibiu şi Sebeşul Săsesc[14].

În cadrul mişcării feministe din primii ani postbelici se prefigurează două tipuri de discurs feminist: unul moderat[15], reprezentat de UFR, grupare prezidată până în 1935 de Maria Baiulescu, care arăta reţineri în privinţa schimbării „dimensiunilor tradiţionale ale existenţei femeii”, susţinând un activism feminin prepoderent cultural şi filantropic; altul reformist[16], dezbătut şi susţinut în toată perioada interbelică de liderele Asociaţiei. Important de precizat este faptul că după congresul UFR din 1925 şi după constatarea tacticii adoptate de politicieni, care nu erau dispuşi la punerea în practică a articolului 6 din Constituţie, această federaţie renunţă la tendinţa moderată şi se raliează celei reformiste, susţinând programul promovat de AECPFR.

Asociaţia susţinea un program feminist cu revendicări extinse, exaltând idealul femeii independente economic şi personal, emancipate în toate aspectele, chiar dacă acest fapt implica schimbări în plan familial[17]. Creată la Iaşi înainte de sfârşitul războiului, la constituirea sa au participat membre şi din celelalte asociaţii, aflate în refugiu, precum preşedinta UFR, Maria Baiulescu, fapt destul de interesant, având în vedere că la întoarcerea în Braşov, aceasta „revine” la atitudinea moderată. Această organizaţie avea în vedere o dublă acţiune, activitatea sa îndreptându-se atât în direcţia culural-educativă a femeii, cât şi în cea social-politică. Misiunea sa principală, aşa cum ne putem da seama şi din titlu, era „câştigarea sufragiului universal al femeilor, atât pentru corpurile legiuitoare, cât şi pentru consiliile judeţene”, obţinerea drepturilor civile, la acestea adăugându-se combaterea prejudecăţilor şi dogmelor, a drepturilor civile, obţinerea accesului la toate profesiunile şi reglementarea muncii feminine, îndrumarea către comerţ şi meserii, pregătirea femeilor pentru „munca socială şi viaţa cetăţenească”, combaterea analfabetismului, a alcoolismului, a indiferenţei[18].

În timp ce liderele Asociaţiei au manifestat un activism social fără precedent şi o hotărâre în susţinerea revendicărilor de emancipare, feministele din cadrul UFR pledau pentru moderaţie şi pentru emanciparea treptată, tot prin reforme, considerând că femeia din România nu era pregătită pentru toate drepturile revendicate. Activismul feminin avut în vedere de moderate se situa mai degrabă pe plan cultural şi caritabil, apelurile acestora vizând în primul rând o acţiune la nivelul elitei, concentrată pe problemele femeilor nevoiaşe, a celor din cartierele mărginaşe ale oraşelor, precum şi a ţărăncilor[19].

Această diferenţă de opinii s-a regăsit şi în privinţa acordării drepturilor politice, a participării femeilor la viaţa politică şi a strategiei de urmat în cadrul mişcării de emancipare a femeii. În timp ce membrele Asociaţiei au desfăşurat, până la votarea Constituţiei, o intensă campanie de propagandă în vederea acordării dreptului de vot, UFR nu s-a manifestat în ideea împărtăşirii acestui program, nereacţionând la deciziile Consiliului dirigent care amâna înscrierea drepturilor politice promise femeilor la Alba-Iulia.

Aşa cum remarcă Alexandru Zub, „istoricul constată, analizează, reconstituie, pune în relaţie cât mai complexă, pe verticala duratei, fenomenul pe care tinde să-l înţeleagă şi să-l facă inteligibil altora; pentru el mişcarea feministă şi ismul pe care acesta l-a produs în ultimul secol fac parte din istorie, iar plasarea lor perspectivică rămâne o exigenţă de metodă”[20], care se poate obţine numai prin aprofundarea unei rigori profesionale.