Delia Panait
Închipuie-ţi o dâră de sânge alunecându-ţi de pe undeva din zona centrală spre dreapta a scalpului, uşor pe frunte, aproape plasmatiformă, strecurându-se printre firele de păr ale sprâncenei drepte pentru ca, încăpăţânat de fermă, să treacă de pe pleoapă direct în ochi. Instinctual, încerci s-o îndepărtezi cu una dintre palme – însă, ai o dilemă: de ce nu-ţi mai simţi mâna dreaptă şi de ce nu te ascultă, şi, de ce stânga e deja plină de cheaguri, echimoze şi zgărieturi şi, mai ales, la ce ţi-ar mai folosi astfel?!
Scrutezi imediata ta apropiere, doar cu ochiul „bun”, în căutarea unei salvatoare bucăţi textile – covorul persan e mai aproape de tine decât credeai – dar, tot nefolositor! Zăreşti la mai puţin de un metru o chestie verde, uşor lucioasă, numai bună pentru o promptă eliberare de lichidul sangvin extra-corporal. Logic, faci prima mişcare – ridici capul pentru a-ţi reconfigura imaginea parţial-3D pe verticală, când ... ceafa ta se rigidizează şi nu-ţi permite o mişcare mai largă de 2-3 centimetri, nici în sus, nici în jos, nici în stânga, nici în dreapta! Încă nu te întrebi ce s-a întâmplat, nu ai timp să te „ocupi” de asta acum! Ţinta ta verde este încă neatinsă!
În încercarea de a economisi dureri inutile, tentativa ta de a schimba centrul de greutate eşuează – descoperi că abdomenul tău e acum un corp străin, a cărui greutate n-o poţi duce încă! Nevoit, creierul face eforturi să-ţi transmită mesaje chinetice şi într-o limbă stâlcită îţi spune că piciorul tău drept se află cumva sub piciorul tău stâng, deşi, ai avut privilegiul să realizezi că eşti întinsă într-o poziţie semi-fetală, pe partea stângă!
Te odihneşti puţin... mişti degetele de la un picior (nu ştii exact care), dar fericirea de învăluie temporar la gândul că acela ar fi “propulsatorul” tău, însă.... în plan orizontal!
Înaintezi măsurând distanţa parcursă în numărul rândurilor ţesute ale covorului, ale cărui culori nu le-ai cunoscut cu adevărat niciodată. Simţul vederii a fost atât de solicitat încât pur şi simplu n-a mai lăsat auzul să-şi desfăşoare sarcinile – până acum: o uşă trântită, chei lovind gresia, o voce difuză, clanţa uşii mişcându-se... Îţi amintesc – nu ai timp de altceva... mai ai doar vreo câteva sute de liniuţe de lână de parcurs! Abandonezi planul iniţial şi încerci să te contorsionezi în aşa fel încât să acoperi spectrul vizual al sursei sunetului. Odată facând asta îţi este revelată întreaga dimensiune imagistică şi senzorială a celor petrecute anterior... Cuvinte de plumb, farfurie cu ciorbă zburătoare, cap lipit de perete, tablou căzut, imaginea papucilor lui de casă, pumnul oprit în sternul tău, tăcere gălăgioasă, scaun răsturnat, piciorul tău încolăcit de cel al scaunului, sânge pe hainele lui, cioburi sub tine, forma palmei lui mulată perfect pe o multitudine de suprafeţe ale epidermei tale, lampa de pe hol îndreptându-se spre tine...
De-acum durerea trebuie să-ţi fie prietenă, vă cunoaşteţi mult prea bine, de prea mult timp! Împreună vă reluaţi direcţia primordială.... bucăţica de textilă verde. Doar, doar vei ajunge acolo înainte ca noua ta prietenă să te îmbrăţişeze total! Bucăţica de textilă verde – n-o mai vezi, dar ai atins-o! Eşti salvată, ACUM poţi dormi în pace!
IN MEMORIAM – femeilor omorâte în bătaie.