Mișcarea feministă din România la începutul anilor '20. Drumul spre apogeu
Autoare : dr. Andreea Dimitriu
În România, la 24 de ani de la răsturnarea regimului comunist, libertatea de expresie a permis o cercetare nelimitată, iar teme odinioară absente sau ocolite cu bună ştiinţă, au început a fi dezbătute şi studiate. În ultimii ani, feminismul[1], definit ca o doctrină care vizează emanciparea femeii în toate domeniile vieţii, deţine un loc proeminent în cadrul temelor de cercetare ştiinţifică abordate în mediul universitar românesc, cel ieşean situându-se la un început de drum. Subiect tot mai frecvent în peisajul contemporan, feminismul a beneficiat de conturarea „noii istorii” a Şcolii Analelor, prin abordarea spaţiului vieţii private, a cotidianului, prin apelul la alteritate şi la imaginea celuilalt, ca o modalitate de reconstrucţie a mentalului colectiv.
Acest studiu reprezintă o scurtă analiză a mișcării feministe din România la începutul anilor '20, fiind cunoscut faptul că mișcarea a avut în perioada interbelică momentul său de apogeu, reflectat prin diversificarea asociaţiilor şi a modalităţilor de manifestare, prin afirmarea problemei şi încercarea de atragere a opiniei publice către revendicările promovate. Suntem pe deplin conştienţi că feminismul nu a avut (şi poate nici astăzi nu are) o „bună reputaţie” în cadrul societăţii patriarhale şi tradiţionaliste, în care hotărârile legislative şi viaţa politică erau apanajul bărbaţilor, în marea lor majoritate refractari ideilor de emancipare. Afirmaţia „eu nu sunt feministă, dar…”[2] o putem asimila cu teama de ridicol, cu lipsa de educaţie şi, în consecinţă, de iniţiativă publică a majorităţii femeilor.
Adauga un comentariu